Monitorul de Făgăraș - Ziarul care stă de vorbă cu oamenii!

Home Reportaje Jules Verne, un mit care nu s-a terminat
Jules Verne, un mit care nu s-a terminat Email
Luni, 11 Septembrie 2017 16:25

 

     ,,Marele regret al vieţii mele este că n-am contat niciodată în literatura franceză“ (Entretiens avec Jules Verne, Robert Sherard )

     Generaţii întregi au fost încîntate de personalitatea şi scrierile lui Jules Verne, asimilat de unii cu un veritabil profet al viitorului. ,,Jules Verne a scris despre submarin înainte ca acesta să fie inventat“ spun unii, ,,a povestit despre călătoria pe lună cînd acest vis al omenirii nu era încă posibil“ afirmă alţii.

 ,,Uimitoarele peripeţii ale jupînului Antifer“, ,,Indiile negre“, ,,Goana după meteor“, ,,Copiii căpitanului Grant“, ,,Cinci săptămîni în balon“, ,,500 de milioane ale begumei“, ,,Șarpele de mare“, ,,Uimitoarea aventură a misiunii Barsac“, ,,De la pămînt la lună“, ,,Căpitanul Hatteras“, ,,Insula misterioasă“, ,,Sfinxul gheţarilor“, ,,Douăzeci de mii de leghe sub mări“, ,,Castelul din Carpaţi“, sînt numai cîteva titluri ale unor cărţi adevărate care ne-au încîntat copilăria. Sînt oameni care şi-au dedicat viaţa în slujba omenirii, dar care nu au fost luaţi în seamă iar contemporanii i-au privit în rîs. Doar posteritatea le-a acordat ceea ce meritau, bineînţeles, după ce scrierile lor s-au adeverit.

Jules Verne, mit şi realitate
 

     A fost un personaj din care posteritatea a creat un mit dar un individ ancorat în istorie, care a trăit, a iubit şi a suferit la fel ca toţi oamenii. A avut însă un dar special: acela al auto-depăşirii. De fapt aceasta este soarta geniilor, să se stingă neînţeleşi. ,,Marele regret al vieţii mele este că n-am contat niciodată în literatura franceză“ mărturisea cu un gust amar acest Hyperion, unul dintre părinţii romanului science-fiction. O ficţiune care de fapt acum este realitate. Oamenii călătoresc comod în avion, servesc Coca-Cola de la stewardese alese pe sprînceană şi privesc măreţia cerului sau răsfoiesc plictisiţi presa în timp ce această pasăre uimitoare îi poartă peste mări şi insule. Cuvintele scriitorului au fost notate de către jurnalistul britanic Robert Sherard în anul 1893 şi exprimă un paradox. ,,Celebru în ţara lui şi în întreaga lume, citit cu pasiune de un public de adolescenţi, dar nu mai puţin şi de un număr de adulţi, scriitorul este ţinut în mod sistematic la ,,uşa marii literaturi“. Atunci cînd încearcă să forţeze recunoaşterea, determinînd alegerea sa în Academia franceză, nimic nu mişcă; academicienii nici nu vor să audă de el: cum s-ar fi coborît ilustra instituţie la nivelul unei literaturi de copii? Jules Verne ilustrează probabil distanţa cea mai mare înregistrată vreodată între notorietatea (durabilă) a unui scriitor şi statutul său literar ,,oficial“ spune istoricul Lucian Boia ( Lucian Boia, Jules Verne, Paradoxurile unui mit). Nici Panait Istrati nu a fost recunoscut de către ,,scriitorii dogmatici“, doar Mihail Sadoveanu i-a luat apărarea. Dar pentru asta Adrian Zografi, călătorul metafizic al Balcanilor, este şi astăzi urmărit cu sufletul la gură. Sînt oameni care au creat dincolo de tipare şi ideologii, oameni care au deranjat dar posteritatea a dat ,,Cezarului ce este al Cezarului“. ,,Un caz asemănător este cel al lui Alexandre Dumas- tatăl. Romanele lui istorice şi de aventuri care au încîntat generaţii de-a rîndul ( scrise- este onest să o spunem, pentru a repara o nedreptate- în colaborare cu Auguste Maquet) au fost privite condescendent de critica şi istoria literară. Un mare creator de divertisment mai curînd decît un mare scriitor! Totuşi, comparaţia se opreşte aici. În ciuda derivei sale spre literatura populară, Dumas continua să rămînă un personaj de neocolit în literele franceze ale secolului al XIX-lea. Alături de Victor Hugo şi chiar precedîndu-l cu puţin, el lansase în Franţa drama romantică (Henri III et sa cour, 1829- Henric al III-lea şi curtea sa), deschizînd astfel o epocă şi un curent de sensibilitate. Sub acest aspect cel puţin, nu putea lipsi din manualele de literatură“. (ibidem) Francois Villon a fost unul dintre cei mai mari poeţi ai Evului Mediu dar excesele de brigand nu i-au putut anula geniul poetic. Jules Verne rămîne încă un mare nefavorizat al ,,literaturii academice“. ,,Ajunge să-i căutăm numele (cu lupa, neapărat, dacă vrem să găsim ceva) în sintezele literare de prestigiu, metoda cea mai rapidă şi mai sigură pentru a cîntări importanţa relativă a unui scriitor. Gustave Lanson, în Histoire de la literature francaise“ (1895), îl citează o singură dată, şi doar prin aluzie, în paragraful consacrat lui Zola: ,,El (N.R- referire la Zola) nu e nici măcar vulgarizator ca Jules Verne. Asta-i tot pentru scriitorul nostru; i se recunosc cel puţin merite de populizator al ştiinţei!“ exclamă Lucian Boia. Gustave Lanson nu a călătorit cu submarinul nici măcar în gînd, aşa cum a făcut-o Jules Verne. A avut şi secolul XIX oamenii săi de bine. Numele acestui vizionar este asociat cu cel al Contesei de Sequr dar între ei este o mare diferenţă: Jules Verne nu scria sub inspiraţia unei copilării traumatizante, aşa cum a făcut-o rusoaica căsătorită cu contele de Sequr. Probabil că mama nu l-a lăsat în pădure, pradă lupilor. Albert Thibaudet scria în opera sa ,,Histoire de la literature francaise de 1789 a nos jours“ următoarele: ,,Generaţia de la 1820 îl are pe Desnoyers, cea de la 1850 pe Assolant, pe contesa de Sequr, cea de la 1885 pe aceeaşi contesă şi pe Jules Verne“. Lucrarea ,,Litterature francaise“ a lui Joseph Bedier şi Paul Hazard menţionează: ,,Jules Verne, care a compus, spre încîntarea unui numeros public de adolescenţi, aproape o sută de frumoase romane de aventuri“. Pierre Brunel scria în ,,Histoire de la litterature francaise“- ,,Cu tot trecutul său excepţional, romanul de anticipaţie sau, cum se preferă a fi numit după anglo-saxoni, de science-fiction, nu are în ţara noastră succesul pe care l-ar merita unele din ambiţiile sale“. În secţiunea rezervată secolului XX nu îl găsim pe Jules Verne. Nici Daniel S. Burt în lucrarea ,,100 cei mai mari scriitori ai lumii“ nu îl menţionează. Deşi influenţa lui Jules Verne este covîrşitoare el este uitat în majoritatea studiilor consacrate literaturii. ,,În viziunea lor, opera verniană se afla la întîlnirea a trei genuri, toate trei considerate ca aparţinînd- pentru a folosi o terminologie ulterioară- ,,paraliteraturii“, dacă nu, pur şi simplu, unei ,,subliteraturi“. Era un amestec de vulgarizare ştiinţifică, roman popular şi literatură pentru copii“ remarcă succint Lucian Boia. Jules Verne rămîne unul dintre reprezentanţii marcanţi ai romanului popular dar şi un mit. Un mit care încă nu s-a terminat. ,,N-am inventat nimic“ mărturisea acest scriitor considerat de unii adevărat profet al ştiinţei. Vom vedea însă că scriitorul nu s-a erijat în aşa ceva, dimpotrivă, aceste aluzii îl deranjau enorm. Ne place sau nu, mitul Jules Verne continuă încă.

Primele studii
 

     Jules Verne s-a născut la Nantes, pe data de 8 februarie 1828 şi s-a stins din viaţă la Amiens, în 24 martie 1905. Jules a fost fiul procurorului Pierre Verne (originar din Provins) şi al soţiei sale, Sophie Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe-născută Guillochet de La Perrière provenită dintr-o familie nanteză de navigatori şi armatori de ascendenţă scoţiană. Jules a fost cel mai mare dintr-o familie cu cinci copii, care îi mai cuprindea pe fratele său, Paul (1829-1897), şi trei surori: Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) şi Marie (născută în 1842). La vîrsta de şase ani, Jules este trimis la şcoala unei anume doamne Sambin după care a intrat împreună cu fratele său la Colegiul Saint-Stanislas, o instituţie religioasă conformă spiritului catolic strict al tatăului său. La acest colegiu el s-a evidenţiat la geografie, greacă, latină şi muzică. În anul 1840 Jules Verne intră la Petit Séminaire de Saint-Donatien, unde a studiat şi fratele său. Jules Verne nu descrie seminarul în termeni prea siropoşi, romanul neterminat ,,Un prete en“ este elocvent în acest sens. În perioada 1844 şi 1846, Jules şi Paul, fratele său, intră la liceul Regal iar după terminarea studiilor care includeau retorica şi filosofia îşi va lua bacalaureatul în oraşul Rennes cu menţiunea ,,foarte bine“.

Decepţii adolescentine udate cu alcool
 

     În anul1847, Jules Verne este trimis de tatăl său la studii în capitala Franţei, decizie luată pentru îndepărtarea sa de Nantes unde s-a îndrăgostit de Caroline Tronson (1826-1902), verişoara sa care s-a căsătorit pe 27 aprilie cu Émile Dezaunay, un om de patruzeci de ani, mariaj din care au rezultat cinci copii. După primul an de drept se întoarce la Nantes unde se pregăteşte în continuare sub supravegherea tatălui său în vederea celui de-al doilea an. Urmează apoi întîlnirea cu Rose Herminie Arnaud Grossetière de care se îndrăgosteşte la nebunie. Deşi Herminie îi răspunde la sentimente intervine intriga universală a părinţilor grijulii care nu mai pot de viitorul tinerei Afrodite. El era însă un student al cărui viitor nu era asigurat iar părinţii, oameni de bine de altfel şi burghezi cumsecade, o arvuneşte pe tînăra nimfă lui Armand Terrien de la Haye, un proprietar bogat care era mai mare cu zece ani decît ea. Căsătoria, oficializată pe 19 iulie 1848, îl va aduce pe Jules Verne în pragul nebuniei, lucru ce îl determină să-i scrie mamei sale o scrisoare halucinantă, compusă sub influenţa alcoolului. A fost o dragoste dramatică care îi va marca pentru totdeauna viaţa şi opera în care găsim numeroase tinere vlăstare măritate cu oameni bogaţi în ciuda dorinţei lor.Gérande din ,,Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care şi-a pierdut sufletul“, Sava din romanul ,,Mathias Sandorf “ sau Ellen, protagonista din ,,Un oraş plutitor“ . Christian Chelebourg identifică în scrierile lui Jules Verne complexul Herminie. Jules Verne va păstra un resentiment de lungă durată pentru oraşul natal şi societatea nanteză, care se regăseşte în unele dintre poeziile sale, în special ,,La sixième ville de France“ şi ,,Madame C“.

Anii de student
 

     În luna iulie 1848 Jules Verne va părăsi definitiv Nantes pentru Paris iar tatăl său îl încurajează să-şi continue studiile de drept în speranţa că îi va lua locul într-o zi. În bagaje, tânărul duce un roman neterminat, ,,Un prêtre en 1839“ precum şi cîteva piese de teatru (de aici nu lipseau tragediile ,,Alexandre VI“ şi ,,La Conspiration des poudres“) şi poezii. După un scurt sejur la o mătuşă pe perioada anului 1847 este ajutat anul următor de către tatăl său să-şi închirieze un apartament mobilat pe care îl împarte cu un alt student originar din Nantes, Édouard Bonamy. Parisul îi oferă un decor macabru pentru că ajunge aici în plină insurecţie revoluţionară. În februarie, regele Ludovic-Filip a fost detronat şi se stabilise guvernul provizoriu al celei de-A Doua Republici. Dar manifestaţiile se ţineau lanţ, iar climatul social era tensionat. În iunie încep noi revolte, iar guvernul îl însărcinează pe generalul Cavaignac să zdrobească insurecţia. În acest climat Jules Verne le scrie părinţilor:„Văd că încă mai aveţi temeri în provincie, chiar mai multe decât noi la Paris... Am trecut prin diferitele locuri ale revoltei, străzile St. Jacques, St. Martin, St. Antoine, micul pod, parcul. Am văzut casele dărîmate de ghiulele şi ciuruite de gloanţe. De-a lungul acestor străzi am putut vedea urmele lăsate de gloanţele care au muşcat în drumul lor din balcoane, ziduri şi cornişe. Este un spectacol oribil, care face şi mai greu de înţeles aceste atacuri în stradă!“ Pe 3 august, Jules Verne trece cu succes examenul pentru al doilea an de drept. Édouard Bonamy părăseşte Parisul şi revine la Nantes către sfîrşitul anului iar Jules obţine o cameră de o singură persoană, în acelaşi imobil. Se foloseşte de relaţiile sale pentru a vizita locurile în care se aduna lumea bună. Unchiul său, Chateaubourg, îl introduce în saloanele literare ale doamnei de Barrère (prietenă cu mama lui Jules) şi d-nei Mariani. În timp ce îşi vede mai departe de studii, devine pasionat de teatru şi scrie o serie de piese care vor păstra un caracter inedit. Devine pasionat de dramele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas şi Alfred de Vigny, precum şi comediile lui Alfred de Musset. Moliere şi Shakespeare care îl vor atrage într-un mod deosebit. În vremea aceea, cea mai mare influenţă asupra tânărului scriitor o are Victor Hugo. Verne îi mărturiseşte ziaristului Robert H. Sherard: ,,Mă aflam complet sub influenţa lui Victor Hugo, pasionat să-i citesc şi să-i recitesc opera. Pe atunci, puteam recita pe de rost pasaje întregi din ,,Notre-Dame de Paris“ dar au fost şi piese de teatru care m-au influenţat. Sub influenţa lor am scris, la douăzeci şi şapte de ani, numeroase tragedii şi comedii, fără a pune la socoteală romanele". Nu lipsesc nici scrisorile către părinţi legate mai ales de cheltuieli dar îi pune la curent şi cu starea de lucruri existentă în Paris: „Dragă mamă, la Paris s-a instalat holera şi teroarea nu ştiu cărei boli imaginare mă urmăreşte încontinuu! Acest monstru a depăşit toate invenţiile fanteziste ale unui imaginaţii ieşite din comun“. În aceeaşi perioadă, Jules Verne este chemat să se prezinte la încorporare, dar alege să nu urmeze calea militară şi scrie un pamflet virulent la adresa armatei. Adversiunea faţă de armată şi-o va exprima atît în scrisori cît şi în romanele sale. Pentru a se întreţine, tînărul student va alege să dea meditaţii şi să lucreze pentru un prieten care era avocat, Paul Championnière. Se va înfrunta mereu cu o sănătate deficitară şi foamea care îl încolţeşte mereu. Avea o bulimie patologică precoce iar în anul 1851 va trece prin prima criza de paralizie facială. Olivier Dumas a vorbit despre aceste crize care l-au afectat pe Verne de patru ori pe parcurul vieţii. ,,Paralizia facială a lui Jules Verne nu este de natură psihosomatică, ci are la bază inflamarea urechii mediane, edemul comprimînd nervul facial corespunzător. Proasta încălzire a locuinţei din perioada studenţiei a favorizat frecvenţa răcelilor. Explicaţia acestei infirmităţi a rămas necunoscută scriitorului, care a trăit tot timpul cu convingerea că este vorba despre o dereglare nervoasă, care poate provoca tulburări grave". Reuşeşte să îşi ia examenele şi poate deveni avocat, după cum îşi dorea tatăl său. Împreună cu cîţiva prieteni fondează Onze-sans-Femme unde, alături de Victor Massé, Léo Delibesşi Auguste Lelarge se regăsesc şi Fournier-Sarlovèze, Bazille, Bertall, Charles Béchenel. Tot atunci se mută şi îşi ia o cameră la un hotel aflat în apropiere de Notre-Dame de Lorette.

Debutul literar şi pretenţiosul Hetzel
 

     În anul 1849 Jules Verne îl cunoaşte pe Alexandre Dumas în saloanele literare pariziene şi se împrieteneşte cu fiul acestuia. Cu ajutorul prietenului său reuşeşte să monteze comedia ,,Paiele rupte“ pe scena unui teatru parizian, acesta fiind şi debutul său literar. Vreme de 20 de ani el a lucrat în teatru, lucru care îl va ajuta în construcţia narativă a romanelor sale fascinante. De remarcat este intuiţia sa asupra viitorului. În anul 1863 scrie ,,Parisul în secolul al XX-lea“ în care descrie zgîrie-norii şi pe parizieni călătorind cu trenuri şi folosesc calculatoare conectate la internet. Întîlnirea cu editorul Pierre-Jules Hetzel îi pecetluieşte destinul literar. Jules Verne i-a lăsat lui Hetzel manuscrisul romanului intitulat iniţial ,,Călătorie în balon“, cunoscut azi sub denumirea ,,Cinci săptămîni în balon“. Hetzel, care publicase pînă atunci romanele unor autori celebri precum George Sand, Victor Hugo sau Honore de Balzac, îi publică nu mai puţin de 44 de romane, majoritatea cunoscute şi gustate şi azi de publicul larg. Multe din istorisirile sale nu mai pot fi denumite science-fiction pentru că astăzi ele au devenit realitate. În anul 1851 Jules Verne reuşeşte să-şi ia doctoratul în drept dar îşi continuă prodigioasa carieră literară şi ştiinţifică. Jules Verne este foarte important şi în ceea ce priveşte mass-media actuală, greu de crezut pentru unii dar într-un articol intitulat ,,În anul 2889“ el vorbeşte despre abonaţii ce vizionau un program în care reporterii discutau cu oamenii de ştiinţă şi cu politicienii despre cele mai importante evenimente derulate în cursul zilei. În anul 1920, la treizeci de ani după acest material, a putut fi vizionat primul program de ştiri televizate. În acelaşi articol Jules Verne vorbeşte despre video-conferinţe. În anul 1865 scrie romanul ,,De la pămînt la lună“ unde îşi imaginează o navă spaţială alimentată cu lumină, similară velelor solare. Pe data de 21 mai 2010 Japonia lansează o velă de acest fel care funcţionează cu energie solară. Acest eveniment s-a petrecut în cadrul misiunii ,,Ikarus“. Tot aici descrie ,,modulul lunar“, un fel de ,,proiectile“ care transportau pasagerii pe lună. În anul 1862 Jules Verne devine secretar al ,,Societăţii de aviaţie“ şi va fi un suporter înfocat al lui Felix Tournachont care scria sub pseudonimul Nadar. Numele lui Nadar este evocat de altfel în romanul ,,De la pămînt la lună“. Acest Nadar a fost primul inventator al helicopterului în schiţă- un aparat care să zboare cu ajutorul unor aripi care se rotesc. Maşina zburătoare pe care şi-au imaginat-o Jules Verne şi prietenii săi devine prototipul maşinăriei din romanul ,,Robur cuceritorul“. Conform corespondenţei scriitorului, Hetzel îşi băga nasul frecvent în intrigile romanelor lui Jules Verne. ,,Corespondenţa lui cu Jules Verne dezvăluie un ,,patron“ care intervine la fiecare pagină şi are cîte o observaţie de făcut la cel mai mic detaliu. Cel pe care-l freacă în fel şi chip nu e (sau, în orice caz, nu mai este, încă după primul roman) un scriitor începător căruia să simţi că trebuie să-i sari în ajutor, ci un autor de o celebritate greu de egalat. Cît despre Hetzel, nu mai este cunoscut astăzi decît editor al lui Jules Verne. Supravieţuieşte doar prin ,,colecţia Hetzel“, frumoasele volume ilustrate ale ,,călătoriilor extraordinare”. Plasarea lui Jules Verne într-o poziţie ,,subalternă“ e dovedită şi de aspectul financiar al raporturilor sale cu editura Hetzel. De-a lungul primilor zece ani, scriitorul cîştigă incredibil de puţin în raport cu larga difuzare a romanelor (sume fixe, nu procente); un contract mai favorabil (care prevede procentaje din vînzări, 5% pentru ediţiile ilustrate, nu prea generos) e semnat în 1875, excluzîndu-se însă ediţiile ilustrate (cele mai solicitate) ale romanelor publicate anterior, efectele vor rămîne limitate prin scăderea tirajelor care avea să afecteze titlurile anterioare. Best-seller-urile lui Jules Verne, care aparţin toate primei perioade, au fost cel mai prost plătite! Hetzel înţelege să impună de la bun început regulile jocului“ scrie Lucian Boia (Jules Verne, Paradoxurile unui mit). Hetzel îi vorbeşte lui Jules Verne în termenii cei mai duri posibili. ,,Sînteţi în plină mediocritate, pînă peste cap. Nu e niciun pic de originalitate, nici simplitate, nici spirit, într-un cuvînt nu e nimic care să dea cărţii măcar o carieră de şase luni“ îl muştruluia el pe celebrul scriitor. Replica dură a lui Hetzel a venit după ce a citit manuscrisul lucrării ,,Parisul în secolul XX“ despre care am mai amintit. ,,E ratat, ratat..“ exclamă Hetzel în urma unei scrisori către Jules Verne spre sfîrşitul anului 1863 şi începutul anului 1864.

Teatrul- nectarul scrierilor lui Jules Verne
 

     Pasiunea pentru teatru a constituit miezul şi nectarul succesului marelui scriitor. O altă pasiune, geografia, l-a ajutat să-i transporte imaginar pe cititorii săi spre cele mai misterioase ţinuturi. ,,Jules Verne a avut în viaţă două pasiuni: teatrul şi geografia (în ciuda unei prejudecăţi durabile, ştiinţa nu vine decît după aceea şi rămîne un element secundar şi ,,adăugat, în raport cu cele două axe fundamentale). Teatrul, pentru Jules Verne, ca model literar, înseamnă în primul rînd vodevil, spectacolul uşor din epocă, cu o intrigă amuzantă şi plină de situaţii neprevăzute. Al doilea Imperiu, perioada de formare a scriitorului şi de început a carierei sale, se remarcă printr-o extraordinară atracţie pentru artele scenei, mai ales pentru formele ,,decontractate“ şi mondene ale acestora: vodevilul şi opereta, Labiche şi Offenbach. Jules Verne se înscrie în curent. Prima sa ambiţie de scriitor a fost de a deveni un autor dramatic de succes. Șapte piese- cele mai multe, comedii uşoare- îi sînt reprezentate (între 1850 şi 1861), înainte de a lansa un roman. Odată cu succesul celor ,,Cinci săptămîni în balon“ (1863), cariera sa ia cu totul o altă direcţie, dar scriitorul rămîne fidel dragostei lui dintîi: fidel ca spectator asiduu, fidel nu mai puţin ca autor care înţelege să-şi adapteze pentru teatru ,,Călătoriile extraordinare“ (la început, în colaborare cu Adolphe Dennery, marele specialist al vodevilului şi melodramei, apoi singur). Derutaţi de aparenţele ştiinţifice, cititorii- dar şi criticii- au întîrziat să observe ceea ce era totuşi destul de evident: structura eminamente teatrală a romanelor verniene. Motivaţiile sumare, atingînd adesea absurdul (care într-un roman ,,serios“ ar fi riscat să devină ridicole, dar care se înscriau perfect printre convenţiile unui anumit tip de spectacol), personajele extrem de tipizate, întîlnirile mereu aranjate, evenimentele care se petrec exact atunci cînd trebuie, interludiile umoristice: totul respiră aerul de vodevil. Pagini întregi par gata făcute pentru a fi jucate pe scenă; personajele îşi dau replica exact ca la teatru“. (Lucian Boia) Geografia şi gustul pentru călătorie fac romanele scriitorului, pe lîngă scenele de vodevil şi replicile teatrale, mult mai atractive pentru un public larg. Este ceea ce astăzi am numi ,,soap-opera“, dar pe alocuri acutizată cu adevărate scene de blockbuster. De aceea romanele sale au fost ecranizate relativ uşor.

Geografia, pasiunea lui Jules Verne
 

     Geografia a constituit pentru Jules Verne o pasiune aplicată pentru că el adora călătoria atît pe hartă cît şi în realitate. Jules Verne s-a inspirat din călătoriile altora dar impresiile sale de călătorie au fost folosite şi în cîteva din romanele lui. În anul 1859, la vîrsta de treizeci şi unu de ani, Jules Verne începe să călătorească efectiv parcurgînd Anglia şi Scoţia. Următoarea escală este Danemarca şi Norvegia pe care le admiră în anul 1861. În anul 1867 urmează Statele Unite vizitînd New-Yorkul şi Niagara. Traversarea Atlanticului are loc la bordul lui ,,Great Eastern“. ,,Problema lui Jules Verne era de a rezolva o contradicţie: îi plăcea să călătorească, dar îi plăcea şi să rămînă la el acasă! Idealul lui era să combine cele două feluri de viaţă, după modelul eroilor săi, aflaţi mereu în mişcare, dar tot timpul instalaţi confortabil, precum Nemo în submarinul său, sau Robur în maşina lui zburătoare. Și astfel scriitorul a început să parcurgă mările la bordul propriului iaht: Saint Michel I, în 1868, nu mai mult decît o şalupă; Saint Michel II, în 1876, ceva mai mare; în sfîrşit, Saint-Michel III, în 1877, adevărat vapor de treizeci şi trei de metri lungime, cu un echipaj de zece persoane. Cu acesta din urmă, efectuează patru croaziere: cea dintîi, spre Lisabona, Gibraltar şi Alger, a doua şi a treia în Marea Nordului şi Baltica, atingînd litoralul ţărilor limitrofe: Anglia, Scoţia, Irlanda, Norvegia, Olanda, Danemarca, Germania, a patra, în sfîrşit, în 1884, în Mediterana, pînă în Malta, Tunis şi Italia. Astfel, privea defilînd peisajele, protejat totodată de propria ,,cochilie“. Cele mai multe dintre călătoriile înfăptuite de Jules Verne se desfăşoară însă strict pe hartă, cu ajutorul lucrărilor de geografie- precum monumentala ,,Nouvelle Geographie universelle“ a lui Elisee Reclus (19 volume apărute în 1875 şi 1894)- şi al relatărilor de gen, publicate în reviste specializate (în primul rînd, în ,,Le Tour du monde“, deseori citată de scriitor). Jules Verne seamănă puţin cu Paganel, geograful enciclopedic din ,,Copiii căpitanului Grant“, care se putea mîndri că ar fi parcurs lumea întreagă aşezat într-un fotoliu. Regăsim la el, la fel ca la personajul său, o geografie livrească, alcătuită în principal din nomenclatură şi enumerări…Nu înseamnă că scriitorul rămîne indiferent la spectacolul naturii, dar pare de-a dreptul subjugat de reţeaua aproape abstractă de puncte şi de trasee înscrise pe hărţi şi în enciclopedii“. (ibidem) Jules Verne rămîne un scriitor minuţios care a îmbinat replicile vii ale vodevilului popular cu setea sa de cunoaştere şi dragostea pentru natură. Traseul geografic ocupă un rol predominant în operele sale. În anul 1895 marele scriitor italian Edmondo de Amicis, cel care i-a dat viaţă copilului călător ,,Cuore“- atît de iubit de şcolarii anilor 80 de la noi, l-a întîlnit pe Jules Verne şi au avut o discuţie foarte interesantă. ,,Invers faţă de ceea ce credeam, el nu se lansează în cercetări asupra unei ţări după ce a imaginat personajele şi acţiunea romanului care urmează să se deruleze acolo. Dimpotrivă, se cufundă mai întîi în numeroase lecturi istorice şi geografice privitoare la o ţară sau alta, ca şi cum n-ar avea altceva de făcut decît o descriere extinsă şi detaliată: personajele, faptele principale şi episoadele romanului apar în timpul acestor lecturi“.

,,N-am inventat nimic“
 

     ,,Micul Larousse“ editat în anul 2000 îi acordă marelui scriitor două pagini în care îl descrie în următoarele culori: ,,Operele lui combină datele ştiinţifice ale vremii, atracţia necunoscutului şi intuiţii vizionare. El exploatează succesiv performanţele viitoare ale maşinii cu abur, ale industriei oţelului sau ale electricităţii de origine nucleară, capacităţile zborului aparatelor ,,mai grele decît aerul“. (,,Jules Verne, visionnaire de genie“, în ,,Petit Larousse illustre“, Paris, 2000, apud. Lucian Boia, Jules Verne, Paradoxurile unui mit) Istoricul Lucian Boia spune în lucrarea sa dedicată operei şi personalităţii lui Jules Verne: ,,Cam desuet acest gen de consideraţii! Astăzi, ,,vernienii“ şi-au schimbat radical punctul de vedere. Pe măsură ce se înalţă steaua scriitorului, steaua sa de profet păleşte. Nu este însă mai puţin adevărat că rămîne, şi încă bine ancorată, în opinia publică, reputaţia lui de precursor al celor mai extraordinare descoperiri. Vorbeam recent studenţilor despre incapacitatea omului de a prefigura în mod efectiv viitorul, şi am pus întrebarea: ,,Mi-aţi putea da un singur exemplu semnificativ care ar dovedi contrariul?“ Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat: Jules Verne! (evident). E de altfel un loc comun acela de a compara călătoria verniană pe Lună cu programul Apollo: în ambele cazuri, lansare din Florida, zbor în jurul Lunii (misiunea Apollo 8, în decembrie 1968), recuperare în ocean…Jules Verne ar fi găsit esenţialul soluţiilor pe care americanii aveau să le aplice un secol mai tîrziu. Nu era şi punctul de plecare al celui în cauză. În mai multe rînduri a protestat- şi încă energic- împotriva exagerărilor privitoare la importanţa ştiinţifică a operei lui“. În anul 1903 ziaristul Robert Sherard are o ultimă discuţie cu scriitorul. Lucian Boia înserează în lucarea sa un fragment din acest interviu. Iată cum descrie ziaristul englez dialogul între Verne, soţia sa şi el: ,,Era inevitabil să vorbesc de faptul că multe dintre invenţiile sale fictive au devenit invenţii de-adevărat. Încîntătoarea doamnă Verne era de acord cu mine în această privinţă. E amabil din partea oamenilor că o spun, zise Jules Verne. Mă flatează, dar de fapt, nu e adevărat. Totuşi, Jules, zise doamna Verne, submarinele tale…Nicio legătură, răspunse Verne, făcînd cu mîna un semn de respingere. Ba da. Ba nu. Italienii au inventat submarinul şaizeci de ani înainte de a-l crea pe Nemo şi nava lui. Nu e nicio legătură între vasul meu şi cele care există în prezent. Acestea funcţionează mecanic. Personajul meu, Nemo, fiindcă e mizantrop şi nu doreşte să mai aibă de-a face cu continentele, îşi extrage forţa motrice, electricitatea, din mare. Există o bază ştiinţifică pentru asta, dat fiind că marea conţine rezerve de forţă electrică, la fel ca pămîntul. Dar nu s-a descoperit niciodată cum să se capteze această forţă: aşa că n-am inventat nimic. Și atunci, nu aveaţi date ştiinţifice pe care să vă sprijiniţi? Niciuna. Vă voi spune că n-am făcut niciodată studii ştiinţifice, chiar dacă, în cursul lecturilor, am dat peste multe lucruri care şi-au dovedit utilitatea. Cum aţi putut face ceea ce aţi făcut fără studii ştiinţifice de niciun fel? Am avut norocul să vin pe lume într-o vreme cînd existau dicţionare pentru toate subiectele posibile. Mi-a ajuns să găsesc în dicţionar subiectul despre care căutam o informaţie, şi gata. Desigur, pe parcursul lecturilor, am extras o cantitate de informaţii şi, după cum am spus, am capul plin de mici frînturi de informaţii ştiinţifice“. Cred că Jules Verne ar zîmbi amuzat de acolo de unde se odihneşte la aberaţiile ufo-logilor cum că întîlnirea cu extratereştrii i-ar fi facilitat accesul la introspecţia ,,viitorului“. Se poate observa la Jules Verne un lucru pe care l-a asimilat în mare parte şi datorită formării sale juridice: detaliul. Acest aspect se poate lesne observa din dialogurile personajelor sale şi descrierea cu minuţiozitate a locului în care se derulează acţiunea. Romanele lui Jules Verne constituie adevărate scenarii cinematografice. Cînd citeşti un roman de-al său ţi se derulează în faţa ochilor o adevărată scenă desărinsă dintr-un film.

Viaţa intimă a lui Jules Verne
 

     În ceea ce priveşte viaţa sa personală, Jules Verne a fost catalogat rînd pe rînd misogin, homosexual şi iubitor de femei. Este drept că scriitorul s-a arătat foarte discret în privinţa vieţii sale personale. ,,Să se fi ferit Jules Verne de femei? – se întreabă Lucian Boia- Să fi apreciat oare cam prea mult propriul sex, şi mai ales bărbaţii tineri? Sau totuşi, în ciuda discreţiei manifestate, se dovedea sensibil la farmecul feminin? Sînt întrebări care n-au preocupat primele generaţii de cititori. Ni le punem în ultima vreme. Să fim noi mai buni observatori sau sîntem pur şi simplu condiţionaţi de propriile noastre opţiuni ideologice şi de propriile fantasme?“. Femeia nu lipseşte din opera lui Jules Verne dar este plasată în plan secundar. ,,Cititorul ţintă al acestor aventuri era adolescentul, şi prea puţin, sau deloc, adolescenta. Cea din urmă se putea consola cu contesa de Segur şi ale ei ,,fetiţe model“ remarcă cu umor Lucian Boia. Criticilor săi care l-au acuzat că femeia este pusă în umbră Jules Verne le răspunde: ,,Nu sînt deloc de acord cu asta. Priviţi-o pe Mistress Branican, priviţi-le şi pe fermecătoarele tinere din unele romane. De fiecare dată cînd apare necesitatea introducerii unui personaj feminin, fiţi sigură că-l veţi găsi….Dragostea e o pasiune copleşitoare şi lasă prea puţin loc liber în inimi; eroii mei au nevoie de întreaga lor capacitate spirituală, şi prezenţa unei tinere doamne încîntătoare s-ar putea uneori să-i stînjenească în acţiunile lor“ îi răspunde lui Marie A. Belloc. Cecile Compere spunea: ,,De ce să pretindem unui scriitor să dea femeii, în romane, un loc pe care nu-l are în societate?“. Lucian Boia completează- ,,Jules Verne trăia într-o vreme cînd femeii i se acorda un loc limitat dincolo de cercul familiei şi al vieţii mondene“. Nu lipsesc nici aluziile la preferinţele scriitorului vis a vis de bărbaţi. ,,Dacă unii fac tot ce le stă în putinţă să-l împace pe Jules Verne cu specia feminină, nu lipsesc nici ceilalţi, care-l împing pe scriitor în direcţia opusă. O orientare homosexuală latentă este observabilă (eventual) în ,,Călătoriile extraordinare“: apar legături oarecum echivoce (în ochii noştri, cel puţin) între tineri sau între adulţi şi adolescenţi, foarte adesea în lipsa oricărui personaj feminin, şi evocate mai convingător decît ideile heterosexuale. Poate nu-i decît tot un clişeu literar şi pedagogic: prietenia virilă în marea aventură, acolo unde femeia nu prea are acces şi totul se joacă între bărbaţi. Interpretările sînt divergente: pentru unii biografi, înclinaţiile homosexuale ale scriitorului par în afara oricărui dubiu, în timp ce alţii socotesc argumentele acestora neconvingătoare sau resping pur şi simplu o asemenea presupunere- pînă la cei care nu suflă nicio vorbă (astfel, în biografia recentă, cît se poate de detaliată, a lui Jean-Paul Dekiss, ,,Jules Verne l’ enchanteur“, nu se face nicio referire la homosexualitate, fie şi numai pentru a o nega). Amuzantă e însă tactica de a-i găsi scriitorului femei ,,suplimentare“, de a face din el un mare iubitor de femei, operaţie vizînd demolarea definitivă a reputaţiei de ,,misogin“ şi a tentaţiilor homosexuale. Fiecare, cu propriul Jules Verne, inclusiv pe plan sexual! Apărătorii tezei homosexuale nu se limitează la nivelul literar; ei scotocesc şi în viaţa privată a scriitorului. O dovadă le e oferită de atentatul din 1886, rămas efectiv destul de misterios; de ce-ar fi tras nepotul asupra unchiului? O relaţie anume sau avansurile făcute tînărului ar fi în măsură să propună o cheie acestui eveniment (ceea ce nu înseamnă că ar fi cheia cea bună!). Din ,,fericire“ mai este şi episodul Briand! Iată o mistificare cu totul remarcabilă. În 1927, un ziarist îl întreabă pe Aristide Briand, aflat atunci la vîrful carierei, dacă nu l-a cunoscut pe Jules Verne, în perioada cînd viitorul om politic era şcolar la Nantes. Cum să nu răspunzi ,,nu“ la o asemenea întrebare? Sigur că l-a cunoscut, şi încă de aproape: Jules Verne ieşea duminicile cu el la plimbare! Fabulaţie a politicianului, aranjament al ziaristului în căutare de senzaţional, greu de precizat cum s-a ajuns aici. Fapt este că biografii lui Briand au reluat episodul din Nantes, adăugînd fiecare cîte ceva…Acestor dovezi li se adaugă un document aparent mai solid, o scrisoare, compromiţătoare, s-ar zice, adresată de Jules Verne lui Hetzel, la 16 iunie 1877: ,,Dragul meu Hetzel, nu vă miraţi de tăcerea mea, abia astăzi am primit scrisoarea. Sînt la Nantes, la ţară, unde l-am adus şi pe Michel pentru cîteva zile. I-am redat liniştea în mijlocul unei familii unite şi numeroase, familia pe care n-a cunoscut-o pînă acum“ Care să fie homosexualitatea? Dacă n-aţi remarcat nimic, nu-i nicio supărare: înseamnă că nu gîndiţi strîmb. Dacă încercaţi să schimbaţi un cuvînt, un nume, mai precis, şi veţi obţine un rezultat surprinzător: ,,Sînt la Nantes, la ţară, unde l-am adus şi pe Briant (sic!) pentru cîteva zile. I-am redat liniştea în mijlocul unei familii unite şi numeroase, familia pe care n-a cunoscut-o pînă acum“. Briand ia locul lui Michel, iar grijile părinteşti ale lui Verne se transformă subit în tandreţe homosexuală! Cum a fost posibilă manipularea unui text în asemenea hal? Scrisul este puţin neclar dar, fără urmă de îndoială, numele menţionat este ,,Michel“…Orice discuţie este inutilă: ne aflăm în faţa unei pure aberaţii, explicabilă doar prin dorinţa de a dovedi cu orice preţ o anume teză, interpretarea biografică a lui Marc Soriano s-a construit în esenţă pe această falsă lectură…Înclinaţiile erotice ale lui Jules Verne- în viaţa sa particulară, ca şi în operă- continuă să fie greu de interpretat. Scriitorul ţinea să se protejeze de privirile indiscrete. S-ar zice că i-a reuşit pariul: dacă nu să-i alunge pe indiscreţi, cel puţin să-i încurce de-a binelea!“ concluzionează Lucian Boia.

Legăturile lui Jules Verne cu România
 

     Este şi acesta un subiect mult disputat şi se pare că creatorul lui Nemo a păşit pe meleagurile noastre, mult mai aproape decît ne-am imagina- Transilvania noastră. Se presupune că în perioada 1882-1884, după unele surse, 1882-1886 conform altora, Jules Verne a vizitat Transilvania, călătorie în urma căreia s-a născut ,,Castelul din Carpaţi“. Numeroşi critici au susţinut că este vorba despre Castelul Bran dar, mai aproape de noi, s-a ajuns la concluzia că este vorba mai precis de Cetatea Colţ din zona Hunedoarei. Această cetate a fost ridicată în secolul XIV de către vestita familie de nobili Cândea, cu ziduri groase şi turnuri de apărare. La jumătatea secolului XIV fortăreaţa a fost implicată în luptele provocate de invazia turco-tătară. Fortăreaţa a fost abandonată după anul 1700, cînd Banatul a fost eliberat de turci. După unele mărturii ale localnicilor din epocă, o tînără pe nume Luiza Teutch, alintată de scriitor ,,unica sirenă“ şi-a părăsit soţul chiar în noaptea nunţii şi l-a însoţit pe scriitor prin acele locuri. Idila nu a fost prea lungă, ulterior tînăra s-ar fi măritat şi s-a stabilit la Bucureşti de unde i-a mai scris o perioadă lui Jules Verne. Simoin Săveanu, un alt biograf al scriitorului a emis ipoteza conform căreia scriitorul ar fi vizitat într-adevăr România înainte de a scrie ,,Castelul din Carpaţi“. În lucrarea intitulată ,,Pe urmele lui Jules Verne în România“ Simion Săveanu susţine că în perioada 1882-1884 prolificul romancier ar fi fost în relaţii intime cu o anume Luiza Muller, originară din Homorod. La îndemnul acestei muze Jules Verne ar fi făcut o călătorie cu o navă pe Dunăre pînă la Giurgiu, apoi s-a deplasat cu trenul pe pînă la Bucureşti de unde a urmat ruta Bucureşti-Braşov şi, în ultima fază, Homorod. El a cutreierat regiunea împreună cu Luiza, ocazie cu care a vizitat Cetatea Colţ. Scriitorul Florin Horvath susţine că localizarea regiunii nu ar avea nimic în comun cu realitatea geografică: ,,Ceea ce a conferit credibilitate lui Jules Verne- puterea lui de previziune ştiinţifică- este una. În privinţa locaţiei, este altceva. Este clar, o fantezie“ a spus acesta. Aşadar, tabloul făcut scriitorului este complet. Nimic nu lipseşte din decor. Luiza este o altă mistificare care ne hrăneşte orgoliul că, printre alţi scriitori celebri, şi Jules Verne ne-ar fi vizitat? Doar scriitorul ne poate spune sigur din ţinutul lui Hades sau din Cîmpiile Elizee. Nu avea însă niciun farmec dacă Jules Verne ar fi venit pe meleagurile noastre călătorind solitar. Un lucru rămîne cert- Jules Verne constituie încă un mit, unul care nu s-a încheiat.
(Ștefan BOTORAN)

Comments
Comentariu nou Cautare
Scrieti comentariu
Nume:
Email:
 
Titlu:
 
Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."

 

În ediţia tipărită

,,România este colonia puterilor străine”
 

     Nu mai încape îndoială că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, iar factorii responsabili nu fac nimic pentru a redresa ţara din punct de vedere economic, politic şi administrativ. Zilnic sîntem martori la tot felul de legi care se abat drastic de la normalitate şi de la bunul simţ. Au fost adoptate acte normative de către Parlament şi de Guvern care contravin bunului mers al ţării, dar care apără interesele politicienilor, grupurilor de persoane aflate în funcţii înalte, companiilor de tot felul şi puterilor străine. Aşa cum arată astăzi România, putem spune fără să greşim, că România a ajuns, în an centenar, o colonie străină. Unirea realizată prin mari sacrificii în 1918 de străbunicii noştri, astăzi este pe cale să fie dezmembrată la ordinul marilor puteri aplicat de persoane aflate în conducerea ţării. (continuare doar în ediţia tipărită)

 

Citește mai departe...

Caută in site ...

Vizitatori online

Avem 754 vizitatori online

Curs valutar BNR

Vremea in Fagaras

Poze din Făgăraş şi Ţara Făgăraşului

11.JPG

Cartea

FaceBook

Publicitate

Statistici

Membri : 14
Conţinut : 769
Număr afişări conţinut : 4236887

Horoscop zilnic

Informatii utile



Ziare