Hildegard, vizionara non-conformistă
În secolul al XII-lea o călugăriţă firavă din Germania reuşeşte să spargă tabuu-rile Bisericii Catolice reuşind să uimească şi să le scandalizeze pe stareţele frivole dar fără a depăşi graniţele dogmatice ale Bisericii. Lucru pentru care nu a împărtăşit drama altor femei de geniu născute într-un Ev Mediu Occidental cînd puteai plăti cu viaţa pentru orice gînd împărtăşit. În anul 1098 se naşte Hildegard, cea mai importantă figură a monahismului german, şi una dintre cele mai proeminente figuri ale ştiinţei, întrucît cercetările ei făcute în domeniul ştiinţelor naturale îşi fac simţite prezenţa şi astăzi în plan medical. Hildegard s-a născut în Bermershein, landul Hessen, fiind ultima din cei 10 copii ai nobilului Hildebert von Vermershein şi ai soţiei sale Mechtild. Patru dintre aceşti copii se vor dedica Bisericii. Conform tradiţiei de rang nobiliar din epocă fetele erau încredinţate spre educaţie unei mănăstiri pînă la vîrsta majoratului. Nici Hildegard nu face excepţie de la această regulă dar ea se hotărăşte să rămînă în mănăstire. Maica Superioară Jutta von Spanheim din mănăstirea benedictină Disibodenberg se ocupă de educaţia ei. În anul 1136 episcopul Otto de Bamberg îi conferă haina monahală. După moartea Maicii Jutta celelalte călugăriţe o aleg ca succesoare. În anul 1150 se hotărăşte să plece împreună cu comunitatea de maici la Rupertsberg, undeva lîngă Bingen, la confluenţa Rhinului cu rîul Nahe, unde întemeiază o mănăstire în cinstea Sfîntului Rupert. Plecarea nu a fost uşoară pentru că a intrat în conflict cu stareţul mănăstirii Dsisibodenberg. Acea mănăstire era dominată de călugări care, conform ecranizării vieţii lui Hildegard, nu se sfiau să comită abuzuri asupra călugăriţelor.
Viziunile
,,Din cea dintîi clipă cînd am fost creată, cînd Dumnezeu m-a trezit cu suflarea vieţii în pîntecele mamei mele, El mi-a întipărit în suflet acest dar al viziunilor“ notează ea în însemnările auto-biografice. În lucrarea ,,Scivias“ consemna: ,,În anul 1141, de cînd Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, şi pe cînd eu aveam 41 de ani şi şapte luni, a coborît din cer senin asupra mea o lumină ca de foc, avînd strălucirea fulgerului. Mi-a străbătut creierul şi mi-a încins pieptul şi inima, asemenea unei flăcări care însă nu arde, ci doar încălzeşte, la fel cum soarele încălzeşte lucrurile atinse de razele lui. Dintr-o dată mi s-au descoperit înţelesurile Psaltirii, Evangheliilor şi ale celorlalte cărţi ale Vechiului Testament şi Noului Testament. Cele ce mi se arată nu-mi apar în vis, în somn ori în stări de tulburare a cugetului, eu nu le văd cu ochii trupeşti şi numai în locurile retrase de lume, şi în deplină trezie, conştientă şi cu mintea limpede, primindu-le cu ochii şi cu urechile omului lăuntric, în locuri deschise oricui, după voia lui Dumnezeu. Atunci am auzit un glas din ceruri spunînd: Eu sînt lumina lumii, care alungă întunericul. Omului pe care l-am ales şi l-am făcut să se cutremure în faţa puterii Mele, i-am dăruit minuni mai mari decît celor din vremurile de demult, care au pătruns mult din tainele mele…Tu deci omule care primeşti acestea, nu în neliniştea înşelării, ci în curăţia simplităţii, ai datoria de a dezvălui ceea ce este ascuns. Scrie tot ce vezi şi auzi! Om neputincios, pulbere din pulberea ţărînii şi cenuşă din cenuşă, strigă tuturor şi vesteşte cum poate fi dobîndită mîntuirea atotvindecătoare, ca să afle şi cei care cunosc sensul adînc al Scripturii, însă nu vorbesc despre el şi nu vor să-l dea mai departe. Căci sînt căldicei şi zăbavnici în apărarea dreptăţii Domnului“ La început nu a dat crezare ,,vocii interioare“ şi a ezitat să scrie dar o boală misterioasă a ţintuit-o la pat pînă ce a început să scrie. O comisie de preoţi îi încredinţează însemnările lui Hildegard Papei Eugen al III-lea aflat într-un Conciliu la Trier. Acesta o îndeamnă şi chiar îi porunceşte să scrie mai departe. În scrierile sale ea făcea tot timpul aluzie la natură: ,,Ţînţarii şi furnicile şi alte vieţuitoare mărunte nu cer să le stăpînească pe cele de un soi cu ele, ori să înţeleagă forţa şi măreţia leului. Cu cît mai puţin eşti tu, omule, să măsori cu mintea judecăţile Domnului“ (Scivias) În scurt timp faima i s-a dus în întreg Imperiul German, şi nu numai, ea este admirată în Danemarca, Anglia, Franţa, Italia etc.
Medicina
Între anii 1152-1158 scrie o lucrare în limba latină de Ştiinţele Naturii intitulată ,,Liber compositae medicinae-Causae et curae“ În acest tratat care este şi astăzi în atenţia specialiştilor Hildegard recomandă leacuri şi reţete naturale susţinîndu-şi teoria pe realitatea fiinţei umane care este suflet şi trup. Ea descrie patru elemente ale universului precum şi evoluţia omului. Fauna piscicolă nu a fost studiată de nimeni cu atîta atenţie ca ea după cum spune H.Fischer: ,,Pînă la începutul sec. XX nimeni nu a studiat fauna piscicolă cu atîta acurateţe ca Hildegard von Bingen“ Iată ce consemna Maica Hildegard: ,,Ştiucii îi place să înoate la adîncime mijlocie, în apele curate. Ea îndrăgeşte lumina zilei, e ageră şi nemiloasă ca un animal de pradă. Acolo unde se află, vînează ceilalţi peşti, pînă îi stîrpeşte cu totul. Carnea ei le prieşte oamenilor cu sănătatea şubredă, şi celor zdraveni“ ( Liber compositae medicinae ) Face şi unele observaţii care astăzi sînt studiate în psihologie şi psihiatrie: relaţia dintre manifestările fizice şi stările de spirit: frica, mînia precum şi bucuria exagerată acţionează asupra vaselor de sînge şi perturbă circulaţia împiedicînd somnul.
Non-conformistă şi feministă
Deşi o anumită parte a Bisericii priveşte emanciparea femeii cu ochi nu tocmai buni au existat chiar în sînul monahal precursoare ale feminismului. Hildegard dă tonul. Ea îşi lăsa călugăriţele să poarte părul lung, făcea cu ele scenete de teatru fiind o maestră şi pe tărîmul muzicii. Ea a compus numeroase imnuri precum ,,Symphonia Harmoniae Caelestum Revelationum“ Celorlalte stareţe frivole şi refulate ea le spunea cu delicateţe că fecioarele ei sînt curate neavînd nevoie să se ascundă neapărat după uniformă.
Flexibilitatea lui Hildegard
Viaţa ei a fost o continuă luptă împotriva fixismului şi a regulilor rigide fixate pentru îndobitocirea omului. Spre sfîrşitul vieţii ea şi-a dat consimţămîntul înmormîntării în incinta mănăstirii a unui nobil excomunicat dar care, conform surselor din epocă, s-a împăcat cu Biserica şi s-a împărtăşit înaintea morţii. Consiliul episcopal din Mainz a somat-o să-l dezgroape punîndu-i în vedere o sancţiune aspră. Ea nu se lasă intimidată iar Tribunalul promulgă o sentinţă prin care se interzicea săvîrşirea serviciilor divine în incinta mănăstirii. Interdictul a fost anulat în cele din urmă prin intervenţia Arhiepiscopului Christian.
Fecioara din Orleans-eroina Franţei
Ciobăniţa care a avut o intervenţie miraculoasă în Războiul de 100 de ani stîrneşte chiar şi în ziua de astăzi valuri de admiraţie dar şi numeroase controverse. Fenomenul de a-i diseca pe oamenii de geniu rămîne universal-valabil în istorie, mai ales cînd sînt supuşi judecăţii ,,ştiinţifice“ a unor parveniţi. Există în ultima vreme o dorinţă de a le fura oamenilor ultima speranţă: ,,sfinţii“ Unii medici şi istorici atei plătiţi din fondurile darnice ale franc-masoneriei mondiale, încep să le facă radiografii sfinţilor: schizofrenie, epilepsie. Aşa sînt catalogate mai nou viziunile, stările de extaz ale unor mari sfinţi. Dacă nebunia a făcut-o pe o adolescentă de 19 ani să bage spaima în englezi şi burgunzi atunci înseamnă că această nebunie avea o bază mult mai profundă. Între mit şi realitate stă totuşi dragostea sinceră a Jeanettei-aşa cum era ea alintată în familie-pentru patria ei. Se prea poate ca ororile războiului, violarea şi uciderea sorei sale Catherine de către soldaţii burgunzi chiar în faţa sa, să-i fi produs anumite stări psihice. Ioana D Arc s-a născut în anul 1412 în familia unui fermier din regiunea Champagne situată în estul Franţei. Deşi nu ştia să scrie şi să citească ea avea o inteligenţă sclipitoare fiind totodată sinceră şi deschisă. Era mezina celor cinci copii ai familiei. La vîrsta de 13 ani ea susţinea că aude voci care o îndeamnă să elibereze Franţa şi are viziuni cu Arhanghelul Mihail îmbrăcat în armură de cavaler secondat de Sfînta Margareta şi Sfînta Caterina. Vreme de trei ani ea primeşte tot felul de recomandări de ,,sus“.
Lupta
La vîrsta de 16 ani, în anul 1428, ,,vocile“ o îndeamnă să plece în ajutorul lui Carol VII poreclit ,,Delfinul“ care fusese proclamat rege cu şase ani în urmă dar nu a putut fi încoronat şi uns întrucît Reims, locul tradiţional unde erau încoronaţi regii Franţei, făcea parte din teritoriile ocupate de englezi, chiar şi Parisul era subjugat. Jeanette îl convinge pe Robert de Baudricourt, unul dintre comandanţii francezi, să-i dea nişte scrisori de prezentare. Ajunsă la castelul Chinon al lui Carol din valea Loarei îmbrăcată în haine bărbăteşti îl recunoaşte în mod miraculos pe rege dintr-un grup de bărbaţi. Şi asupra acestui fapt apar suspiciuni. Cercetătoarea Larisa Taylor lansează o ipoteză conform căreia Ioana îl cunoscuse pe rege dinainte într-un loc secret. Yolanda d’ Aragon, soacra lui Carol, care avea o mare influenţă asupra Delfinului l-a sfătuit pe acesta să o întîlnească pe Ioana. Tot Larisa Taylor susţine că Ioana ar fi fost antrenată în secret să călărească, mînuirea sabiei şi cum să-şi poarte zalele. Aici cercetătorii se bat cap în cap. Dacă Ioana d’ Arc nu a participat niciodată la lupte şi legenda ei a fost fabricată de către naţionaliştii catolici francezi în anul 1900 aşa cum se susţine în unele medii atunci de ce a mai fost antrenată, chiar şi în secret? Să apară doar pe cal în faţa englezilor? Vom vedea mai încolo că moartea eroică a Ioanei nu avea nimic comun cu un om bolnav. Aceştia se cutremură şi fac spasme în faţa morţii dar ea, chiar speriată, a fost foarte lucidă în faţa sfîrşitului. Laonic Chalcocondil spune despre ea: ,,O femeie, nu urîtă la înfăţişare, care spunea că Dumnezeu grăieşte la ea, a început să ia conducerea celţilor (francezilor), care o urmau şi ascultau de dînsa…Încrezuţi acum în femeia care îi conducea, au mers iarăşi la luptă şi, luptîndu-se, i-au pus pe fugă pe vrăjmaşi şi au pornit să-i gonească“ (Expuneri istorice) Ea a avut nevoie de foarte puţin timp pentru a-l convinge pe superstiţiosul Carol că este trimisa cerului pentru a elibera Franţa iar cu ajutorul ei putea fi sfinţit rege. Delfinul a pus-o în fruntea trupelor dar deşi ea nu a avut un rol hotărîtor în deciderea strategiei militare pentru că acolo erau comandanţi experimentaţi totuşi aceasta i-a inspirat permanent pe ceilalţi soldaţi, mai ales datorită bravurii de care a dat dovadă, deşi rănită de o săgeată, ea continuă să-i încurajeze pe francezi avînd un rol moral în scoaterea de sub asediu a oraşului Orleans. Îl convinge pe Carol să plece la Reims, locul tradiţional al încoronării, care se afla adînc în interiorul francez. Acolo Delfinul este sfinţit rege al Franţei. Deşi misiunea ei a fost îndeplinită ea a rămas pe cîmpul de luptă. În mai 1430 este capturată de către un soldat burgund la Compiegne pe cînd ea devenise deja un simbol al renaşterii naţionale. A fost predată englezilor în schimbul sumei de 10.000 de coroane de aur. Aceştia o predau unei curţi ecleziastice din Rouen unde a fost condamnată pentru erezie. Carol, sfătuit de perversa Yolanda d’ Aragon, nu a intervenit pentru ea. Ioana a fost o victimă a maşinaţiunilor politice dar cu toate acestea ea a crezut în destinul ei urmînd calea Preacuratei Fecioare Maria: ,,Iată roaba Domnului, fie mie după cuvîntul tău“
Moarte eroică
În dimineaţa de 30 mai 1431 Ioana este urcată în căruţa închisorii, pentru ea începe ,,Via Crucis“ Tînăra fată de 19 ani este speriată de moarte dar nu-şi pierde curajul şi cere o cruce de la Biserică pentru a o privi în timpul în care este arsă. Călăii o leagă de stîlpul ,,Infamiei“ şi îi pun pe cap o bentiţă pe care scria: ,,Eretică. Recidivistă. Apostată. Idolatră“ A privit Crucea Mîntuitorului în timp ce flăcările o ardeau. ,,Iisus…Iisus! au fost ultimele ei cuvinte. Credinţa ei arzătoare a fost cu mult mai puternică decît Instituţia Papilor. Şi ca o ironie a sorţii Biserica Romano-Catolică, cea care a ars-o pe rug, o canonizează în anul 1920.
Estera-eliberatoarea evreilor
Unul dintre cele mai faimoase mituri din antichitatea evreilor este al Esterei, evreică la origine ce a ajuns soţia unui rege persan şi a dejucat planul de exterminare al evreilor din împărăţie pus la cale de un ministru numit Haman. Cartea Esterei este unul din cele Cinci suluri- ,,Hameş meghilot“ şi face parte din secţiunea Hagiografelor şi apare imediat după cărţile istorice în Septuaginta şi Vulgata. Unii cercetători au considerat această carte a fi o ficţiune dar alţii precum H.H. Rowley sînt de părere că autorul ,,pare să fi avut acces la unele surse bune de informaţii despre viaţa din Persia şi că nucleul acestei povestiri ar putea fi mai vechi decît cartea“ (Growth of the Old Testament) Povestirea nu a fost însă confirmată de nicio cronică persană. Acest rege Ahaşveroş despre care se relatează în Cartea Esterei este identificat de unii cercetători ca fiind Xerxes (486-465 î.Hr) iar de alţii în persoana altui rege persan Artaxerxe II (404-359 î.Hr.) Estera este pentru evrei un reper moral şi o eroină chiar dacă existenţa ei istorică este pusă de unii cercetători sub semnul întrebării. Pe scurt cartea relatează despre modul în care Estera, soţia împăratului persan de origine evreiască, dejoacă împreună cu unchiul ei Mordehai planurile primului ministru Haman, care urmărea exterminarea evreilor din întreaga împărăţie. În finalul povestirii Haman este spînzurat iar Mordehai ajunge prim-ministru în locul lui. Evreii se răzbună pe duşmanii lor: ,,…Iudeii au ucis cu lovituri de sabie pe toţi vrăjmaşii lor, i-au omorît şi i-au prăpădit. Au făcut ce au vrut cu vrăjmaşii lor…Ceilalţi iudei din celelalte ţinuturi ale împăratului s-au strîns şi şi-au apărat viaţa. Au căpătat astfel odihnă, scăpînd de vrăjmaşii lor, şi au ucis şaptezeci şi cinci de mii din cei ce le erau vrăjmaşi. Dar n-au pus mîna pe averile lor“ (Estera 9, 1-16) Cartea Esterei se citeşte în sinagogile evreieşti şi astăzi la slujbele de dimineaţă şi de seară cu ocazia sărbătorii de Purim care comemorează acest eveniment din istoria lor: ,,Mardoheu a scris aceste lucruri, şi a trimis scrisori tuturor iudeilor din toate ţinuturile împăratului Ahaşveroş, de aproape şi din depărtare. Le poruncea să prăznuiască în fiecare an ziua a patrusprezecea şi a cincisprezecea a lunii Adar, ca zile în care căpătaseră odihnă, scăpînd de vrăjmaşii lor. Le-a poruncit să prăznuiască luna în care întristarea lor se prefăcuse în bucurie şi jalea lor în zi de sărbătoare şi să facă din aceste zile nişte zile de ospăţ şi de bucurie, cînd să-şi trimeată daruri de mîncare unii altora şi să împartă daruri celor lipsiţi. De aceea zilele acestea s-au numkit Purim, de la numirea Pur“ (Estera 9, 17-32) Denumirea de ,,pur“ vine de la sorţ: ,,Căci Haman, fiul lui Hamedata, Agaghitul, vrăjmaşul tuturor iudeilor, făcuse planul să-i piardă şi aruncase Pur, adică sorţul, ca să-i omoare pe toţi“ (Estera 9,24)
Zenobia-regina din Răsărit
Un mic oraş sirian numit Palmyra a jucat în zonă un rol de-a dreptul imperial dezvoltîndu-se în secolul I Î.Hr. prin organizarea şi protejarea caravanelor ce traversau deşertul pe ruta comercială dintre ţinutul Babilonului şi Siria. Încoroporată în Imperiul Roman după anul 17.d.Hr. sub un regim semiautonom oraşul a atins apogeul şi strălucirea în secolul III. d.Hr. sub Odenathus mort în anul 267 iar apoi sub soţia sa Zenobia care a ajuns să guverneze cîţiva ani Siria, Egiptul şi cea mai mare parte a Asiei Mijlocii. În anul 273 împăratul Aurelian a distrus această perlă a Arabiei care nu s-a mai refăcut niciodată. Septimius Odenathos, conducătorul uneia din familiile de negustori care au reuşit să preia putera, a fost proclamat de către Licinius Gallienus, conducătorul Romei, ,,Dux Romanorum“ iar în această calitate el porneşte război împotriva lui Shapur, regele persan. Odenathus era un general strălucit care avea trupe de mercenari extrem de bine plătite şi de motivate distingîndu-se prin două arme de elită: arcaşii şi catafracţii. Odenathus a recucerit rapid fortăreţele strategice de la Carrhae şi Nisibis reuşind în cele din urmă să-l asedieze pe regele persan chiar în capitala acestuia. În urma acestor victorii el se va auto-denumi ,,Rege al Regilor“ ca o insultă la adresa monarhului Sasanid (persan). Gallienus îi atribuie titlul de ,,corrector totius orientis“ adică ,,supervizor al întregului Răsărit“. Însă nu se poate bucura prea mult de gloria sa efemeră pentru că va cădea alături de fiul său Septimius Herodes sub pumnalul asasinilor puşi de Maeonius, un nepot de-al său care rîvnea la coroană. De aici intră în scenă Zenobia, soţia lui Odenathus, care îl prinde pe Maeonius şi îl sacrifică zeilor pentru a cinsti memoria soţului ei. Principalele suspiciuni cădeau însă asupra Zenobiei întrucît fiul şi moştenitorul lui Odenathus provenea dintr-un alt mariaj, astfel încît dacă el ar fi trăit existau puţine şanse ca Vallabathus, fiul ei natural în numele căruia domnea, să preia sceptrul regal. Dintr-un oraş mic Zenobia a ajuns să controleze un adevărat imperiu ce se întindea de la Munţii Taurus, în nord, la Golful Persic, în sud, incluzînd Cilicia, Mesopotamia, Arabia şi unele părţi din Siria. Zenobia a devenit fascinantă pentru istorici, ea fiind comparată cu Semiramida, legendara suverană a Asiriei şi Artemisa regina ce a domnit la Halicarnas în sec.V î.Hr. Ea pretindea în repetate rînduri că se trage din Cleopatra, o pretenţie destul de nesigură dar nu imposibilă ţinînd cont de faptul că urmaşa Ptolemeilor a fost o regină elenistică iar Palmyra a făcut parte o vreme dintr-un regat elenistic succesor al Imperiului lui Alexandru, deşi acesta era Seleucia şi nu Egiptul. Zenobia se înfăţişa îniantea soldaţilor în armură de luptă şi li se adresa cu o voce puternică, prea puţin feminină, potrivit unor documente ale epocii. Ea şi-a adunat la curte un grup de filosofi neoplatonişti de excepţie. Pe unul dintre aceştia, Longinus, l-a făcut consilierul ei principal. În anul 268 Gallienus este asasinat la Mediolanum (Milano) de către uzurpatorul Aureolus. Claudius Gothicus, succesorul lui Gallienus, s-a angajat în respingerea invaziei goţilor. Zenobia a profitat de această situaţie şi hotărăşte să extindă graniţele statului său. În anul 270 începe o amplă campanie de cucerire: cetatea Bostra în sud după care preia controlul asupra Antiohiei precum şi în regiunea Mării Negre, mişcare care a produs confuzie printre ofiţerii romani care nu mai ştiau cum să se poarte cu acest aliat imprevizibil. Ea îşi va îndrepta privirile şi asupra Egiptului dar documentele devin confuze în acest sens. ,,Nova Historia“ lui Zosimus este cea mai bună sursă dar şi ,,Historia Augusta“ oferă cîteva detalii în acest sens dar această scriere abundă în zvonuri şi speculaţii. Mai există o tradiţie arabă păstrată în Cronica lui Tabari care descrie faptele unei suverane numite Zebba care ar putea fi Zenobia dar aceasta este prea fantezistă. Ştim însă care au fosat reacţiile împăratului Aurelian, conducător aspru şi viteaz ridicat din Balcani, care a condus cu pricepere Imperiul aflat în agonie. Aceasta a fost seria împăraţilor ilirici din care se trăgea şi Constantin cel Mare. Aurelian nu este descris a fi un diplomat de carieră ci un militar în adevăratul sens al cuvîntului. După ce a instaurat pacea la graniţa dunăreană el se hotărăşte să răspundă cu fermitate pretenţiilor Palmyrei de a deţine hegemonia în Orient. Potrivit istoricului Zosimus prima întîlnire dintre romani şi palmyreni a avut loc la Immae, un sat de cîmpie din apropiere de Antiohia. Zenobia şi-a pus armata sub conducerea lui Zabdas, cel mai bun general al său. Aurelian reuşeşte prin manevre abile să anuleze forţa catafracţilor reuşind să cucerească Antiohia pe care nu o jefuieşte, dimpotrivă, înalţă mai multe temple aici. Strategia a dat roade pentru că Apamea, Larissa şi Arethusa s-au predat repede. Singura rezistenţă a întîmpinat-o la Emesa: ,,De astă dată, cavaleria palmyreană a reuşit să intercepteze călăreţii romani şi i-au învins, punîndu-i pe fugă. Dar înainte ca victorioşii catafracţi să se regrupeze, Aurelian a aruncat în luptă o unitate specială de războinici palestinieni. Aceştia erau înarmaţi cu ghioage masive ţintuite cu fier, care au zdrobit cămăşile de zale foarte flexibile ale catafracţilor, distrugîndu-le preţiosul acoperămînt şi lăsîndu-i fără protecţie. Catafracţii au fugit şi din nou armata Zenobiei a fost obligată să dea înapoi“ (Philip Matyszak, Duşmanii Romei) După un război istovitor prin deşert Aurelian ajunge cu legiunile sale la porţile Palmyrei. Mai întîi îi face Zenobiei o propunere de pace. ,,Historia Augusta“ oferă o versiune a acestei propuneri: ,,De la Aurelian, împărat al Romei şi Restaurator al Orientului; Zenobiei şi celor ce luptă în acest război de partea ei. N-aţi îndeplinit poruncile pe care vi le-am dat, în ultima mea scrisoare. Cu toate astea, dacă vă predaţi, vă promit că veţi trăi. Zenobia, tu şi familia ta veţi putea locui în palatul pe care voi cere veneratului nostru Senat să vi-l pună la dispoziţie. În schimb, va trebui să predaţi toate bijuteriile, argintul, aurul, mantiile de mătase, caii şi cămilele, visteriei Romei. Drepturile oamenilor din Palmyra vor fi respectate. Zenobia refuză oferta iar Aurelian alege varianta unui asediu lung pentru că ştia foarte bine la ce riscuri îşi expunea soldaţii printr-un asalt iar de partea cealaltă nici palmyrenii nu mai aveau puterea de a ieşi din încercuire. Zenobia încearcă să se strecoare din cetate şi să ajungă pe pămînturile Sasanizilor sperînd într-un ajutor persan. Dar acest pariu a costat-o scump pentru că pe cînd a ajuns aproape de fluviu a fost capturată de cavaleria romană. Cetatea se predă iar locuitorii ei scapă destul de ieftin. Fericiţi, negustorii bogaţi din oraş, îl copleşesc cu daruri. Zenobia scapă de moarte dar nu şi de umilinţă pentru că ea a fost plimbată pe străzile Antiohiei legată de un dromader şi apoi expusă timp de trei zile într-o cuşcă de lemn construită special în acest scop. Nu avem informaţii precise cu privire la Vallabathus, tînărul rege în numele căruia domnea Zenobia. Este posibil să fi fost ucis în timpul cuceririi Palmyrei sau conform informaţiilor unui autor antic, a pierit într-un naufragiu în largul coastelor ilirice în timp ce era transportat spre Roma. În anul 273 adepţii Zenobiei comit un gest de imprudenţă care va scoate cetatea din istorie: aceştia produc o rebeliune, alungă de la putere facţiunea pro-romană şi ucid garnizoana pe care Aurelian a lăsat-o acolo. Aurelian nu a mai fost dispus să să mai acorde compasiune unor nerecunoscători şi distruge cetatea din temelii. Zenobia a fost cruţată şi trimisă pe o proprietate de ţară, aproape de faimoasa vilă a lui Hadrian de la Tivoli. Se spune că ea s-ar fi căsătorit cu un senator roman ducînd o viaţă de respectabilă latifundiară romană. Dintre toţi adversarii Romei se pare că regina Răsăritului a avut cea mai fericită soartă.
Hypatia-simbolul toleranţei (370-415)
Şi acum numele ei stîrneşte curiozitate printre oamenii de ştiinţă. Hypatia, ultima conducătoare a şcolii filosofice din Alexandria, a reuşit să ajungă o legendă în secolul XVIII, ,,secolul luminilor“ fiind idealizată de către poeţii romantici ai Europei. A fost fiica lui Theon, ultimul director al vestitei Biblioteci din Alexandria. Ea a trăit în secolul al IV-lea pe vremea cînd Imperiul Roman intra în decadenţă şi în lume se instaura o nouă ordine. Hypatia a fost prima femeie matematician şi astronom şi filosof platonician despre care s-au păstrat mărturii. Frumoasă, inteligentă şi talentată ea va deveni victima fanatismului religios şi a intoleranţei ce pune chiar şi azi stăpînire pe masele inculte şi superstiţioase. În anul 415 ea este omorîtă de o gloată de fanatici convertiţi recent la creştinism dar care nu au înţeles nimic din mesajul Evangheliei lui Hristos ce propovăduieşte iubirea între oameni. Tragismul morţii filosoafei din Alexandria îmbracă martirajul în numele ştiinţei şi al toleranţei între oameni. Ea a fost de-a dreptul sfîrtecată în bucăţi pe străzile metropolei egiptene de către gloata de fanatici aflată în beţia extazului religios crezînd că prin acest gest apără doctrina creştină. Prin opera, viaţa şi moartea sa Hypatia a contribuit la edificarea panteonului cultural universal al întregii specii umane. Deşi lucrările ei ştiinţifice s-au pierdut ea a rămas în istorie ca un simbol al femeii puternice ce şi-a dedicat viaţa căutării adevărului. Autorul indirect al acestei crime abominabile a fost Ciril, episcopul Alexandriei, nepotul lui Teofil Alexandrinul care a jucat un rol foarte trist în controversa origenistă împotriva Sfîntului Ioan Gură de Aur. El s-a aflat alături de cei care l-au depus pe Sfîntul Ioan Gură de Aur la sinodul care s-a ţinut în localitatea ,,La Stejar“ aproape de Calcedon. Tot el l-a scos din diptice pe Ioan Gură de Aur.Totuşi, meritele sale în ceea ce priveşte doctrina creştină sînt incontestabile, el luptînd foarte mult împotriva ereziei nestoriene. A condus biserica din Alexandria cu o mînă de fier făcînd şi greşeli datorită caracterului său dominator şi impulsiv. Spre bătrîneţe a devenit mult mai tolerant, umil şi răbdător. Portretul Hypatiei a cucerit şi arta cinematografică, o ecranizare recentă a fost dedicată vieţii ei. Alejandro Amenabar, regizorul filmului spunea: ,,Am încercat să punem în contrast tot ceea ce cunoaştem despre Hypatia. Se cunosc date despre moartea ei, despre ce a însemnat în oraşul vremii, despre ea ca personaj şi ceea ce simbolizează. Dar se cunosc puţine despre munca ei. Introducînd un sub-complot astronomic, prin personajul ei, şi chiar să ne imaginăm consecinţele civilizaţiei antice asupra Evului Mediu, dacă căderea Romei nu s-ar fi petrecut aşa, ca un joc de domino, şi dacă nu ar fi paralizat lumea vreme de 1500 de ani“. Actriţa britanică Rachel Weisz, distinsă cu un Oscar pentru rolul din ,,The Constant Gardner“ şi binecunoscută din ,,Mumia“ interpretează rolul Hypatiei. Ea declara în timpul filmărilor: ,,Nu ştiam nimic despre ea şi am fost uimită cînd am început să citesc despre ea şi să descopăr că era o persoană care îşi depăşea vremurile. A fost o femeie extraordinară cu o viaţă nemaipomenită. În secolul al XVIII-lea în Europa, ajunsese legendă. Poeţii romantici au idealizat-o sciind poeme despre ea. Cred că datorită faptului că a fost un simbol de pasiune, dar şi pentru că a fost ucisă de fundamentalişti“. Mateo Gil spunea: ,,Hypatia a întrupat două simboluri interesante. Pe de o parte, a reprezentat mentalitatea greacă, în căutarea adevărului, într-o lume în care religia avea o mare putere în viaţa oamenilor. Pe de altă parte, era o femeie într-o lume a bărbaţilor. O femeie care voia să-şi conducă singură viaţa, aşa cum ar fi făcut-o un bărbat, cu aceeaşi libertate de a se dedica studiului filosofiei, ca şi tatăl ei. De aici şi decizia de a nu se dărui niciodată unui bărbat pentru a nu-şi pierde libertatea de care avea nevoie“
Boudicca, regina preoteasă
,,Era o femeie foarte înaltă şi arăta înspăimîntător. Ochii ei erau sălbatici şi vocea aspră. Părul ei roşcat îi cădea pe şolduri, în neorînduială. Ca veşminte, purta mereu o tunică multicoloră şi un mare colier de aur, în jurul gîtului. O pelerină groasă era aruncată peste ele, încheiată cu o broşă. Cînd vorbea, agita o suliţă, spre a îngrozi pe oricine ar fi văzut-o“ (Cassius Dio, Istorii)
Continuăm serialul ,,Femei celebre în istorie” cu prezentarea renumitei războinice Boudicca, regina preoteasă a icenilor. Caesar învinge rezistenţa dîrză a lui Vercingetorix şi cucereşte Galia însă nu fără mari pierderi. Deşi romanii privesc spre Britannia, Augustus decide să nu intre acolo iar politica sa este continuată de Tiberius. În anul 40 Caligula reuneşte o armată la Gesoriacum, actualul Boulogne, cu intenţia să treracă şi Canalul Mînecii, dar ulterior se răzgîndeşte. Din dorinţa de a reface prestigiul Romei şifonat după domnia dezastruoasă a lui Caligula, Claudius hotărăşte cucerirea Britanniei. În anul 43 o armată de 50.000 de romani debarcă la Rutupiae (Rcihborough) în Kent. Triburile britanice sînt supuse pe rînd.
Atrocităţile Romei
,,În estul Angliei colectorii de impozite şi cămătarii romani profitau de pe urma tribului icenilor, care fuseseră împovăraţi de curînd cu un nou impozit din pricina unei revolte minore; iar un procurator roman confiscase proprietăţile ultimului rege, pretinzînd că-i respectă testamentul, în care împăratul roman fusese desemnat moştenitor….“ (Istoria Romei, M.Carry, H.H. Scullard) Acest procurator se numea Catus Decianus şi a interpretat greşit cu bună ştiinţă intenţiile ultimului rege pe care se pare că îl chema Prasutagus dar istoricii însă nu s-au pus unanim de acord în ceea ce priveşte acest nume. Romanii au început să trateze pămînturile icenilor ca fiind de-ale lor considerînd greşit că testamentul a fost lăsat la latitudinea lor să-şi aleagă cele mai bune pămînturi precum şi cele mai valoroase bunuri ale fostului suveran. De fapt ei s-au folosit de un pretext pentru a smulge întreaga moştenire din mîinile fiicelor regelui Prasutagus. Romanii au uitat că au pierdut Germania după ce au rămas fără sprijinul nobilimii care iniţial le-au fost favorabile. Aceeaşi greşeală au repetat-o şi în Anglia de Est încălcînd tradiţia conform căreia domneau cu sprijinul aristocraţiei pe care şi-o făceau mai întîi loială. Istoricul Tacitus descrie această stare de lucruri: ,,După aceea pe căpeteniile icenilor le-au despuiat de averile strămoşeşti, de parcă romanii ar fi primit în dar întregul ţinut. Rudele regelui fură socotite în rîndul sclavilor…în vreme ce centurionii cotropeau regatul, slujitorii lor jefuiau bunurile casei regale, de parcă ar fi fost prăzile lor de război. Sentimentele naţionale ale icenilor au fost lezate grav cînd regina lor, văduva regelui Prasutagus, a fost biciuită în public pentru proteste iar cele două fiice ale regelui au fost violate ca să nu mai poată fi luate de nimeni în căsătorie. Josnicia lui Decianus a reuşit să transforme un popor în general mulţumit de colaborarea cu Roma într-un aprig duşman răzbunător şi înverşunat.
Ragina preoteasă
Romanii, neam patriarhal, nu erau pe deplin familiriarizaţi cu tradiţiile unui popor cucerit relativ recent, mai ales în ceea ce privea cultul faţă de regină. Unele dintre aceste conducătoare deţineau şi statutul de preotese ale unor zeităţi locale iar jignirea familiei acestora era considerată drept o profanare la însăşi religia acestor triburi britannice. Druizii, preoţii şi legislatorii acestor triburi, reprezentau chintesenţa vieţii religioase din Britania şi încurajau rezistenţa activă faţă de Roma. Suetnoius Paulinus, în grija căruia cădea supervizarea chestiunilor legale şi militare ale provinciei, face o gravă eroare încercînd să distrugă din temelie cultul druizilor reuşind să-i enerveze şi mai mult pe bretoni care deja îi considerau pe romani nişte opresori de care trebuiau să scape. Tacitus descrie cum druizii au băgat spaimă în legiunile romane cînd Paulinus a invadat insula Anglesey: ,,Pentru a ajunge la ţărmul înşelător şi cu apă adîncă, el construieşte o serie de bărci cu fundul plat. Infanteria a fost suită la bordul lor în vreme ce călăreţii au ajuns pe mal fie urmînd calea vadurilor puţin adînci, fie trecînd cu caii înot. Astfel, au reuşit să ocupe un cap de pod, pe insulă. La distanţă de ei, pe mal, britonii stăteau, strînşi unii în alţii, gata de luptă. Femeile se vedeau alergînd sălbatice printre rînduri; ele purtau veşminte de îngropăciune şi ţineau în mîini torţe aprinse, în vreme ce pletele le fluturau în vînt. Apariţia lor era înspăimîntătoare, păreau a fi Furiile cuprinse de nebunească mînie. Druizii se retrăseseră în spatele luptătorilor din prima linie şi, cu braţele ridicate, invocau zeii şi aruncau cumplite blesteme. Această privelişte nemaivăzută a stîrnit spaima în rîndurile soldaţilor romani, astfel încît, ca şi cum le-ar fi încremenit mădularele, ei se expuneau loviturilor fără a face o mişcare“. Legionarii romani care erau foarte disciplinaţi şi văzuseră multe în campaniile lor şi-au revenit în fire şi au salvat situaţia. Revenind la Boudicca în care tribul icenilor şi-a pus speranţa, interpretarea surselor antice sugerează că această războinică care a băgat ulterior spaima în romani a fost şi una dintre cele mai mari preotese ale regatului. Numele Boudicca se pare că are legătură cu zeiţa celtică Boudiga şi ar fi putut fi un titlu, numele propriu rămînînd în anonimat-în spatele celui sacerdotal.
Masacrul de la Camulodunum
P.Ostorius Capula înfiinţează o colonie de veterani la Camulodunum-actualul Colchester- după ce a consolidat frontierele noii provincii. Oraşul a devenit capitala provinciei avînd şi un templu închinat împăratului Claudius drept centru al cultului imperial. Coloniştii nu s-au obosit însă să fortifice oraşul din timp, lucru care va avea mai tîrziu consecinţe dezastruoase. Trinovanţii, alt trib britanic învecinat cu icenii, s-au alăturat cauzei astfel încît ambele triburi s-au năpustit asupra oraşului. ,,Camulodunum era bîntuit de zvonuri contradictorii şi de alarme, dar în condiţiile în care armata era dislocată în Ţara Galilor, autorităţile locale au putut aduna cu dificultate vreo două sute de oameni slab înarmaţi, în vederea apărării oraşului. Eforturile de pregătire a fortificaţiilor pentru asediu au fost zădărnicite de localnicii aflaţi în oraş, ce sabotau munca romanilor prin orice fel de mijloace găseau. Prin urmare, atunci cînd Boudicca lansase atacul, romanii nu pregătiseră încă nici măcar un val defensiv sau un zid. Unii dintre veterani s-au retras în templul lui Caesar şi de aici şi-au văzut soţiile şi copiii masacraţi“ (Philip Matyszak, Duşmanii Romei) Săpăturile arheologice au scos la iveală faptul că oraşul a fost pur şi simplu ras de pe faţa pămîntului.
Căderea Londrei
După ce a făcut Camulodunum una cu pămîntul oastea răsculaţilor porneşte spre sud către Londinium, actuala capitală a Angliei. Petillius Cerialis, o rudă a viitorului împărat Vespasian, a reuşit să devină faimos pentru înfrîngerile sale dintre care prima a început cu Boudicca. El a strîns mai multe detaşamente ale Legiunii a IX-a ce se aflau în sudul Britaniei şi s-a îndreptat spre Boudicca fiind total dezinformat cu privire la numărul real al combatanţilor pe care aceasta a reuşit să-i strîngă pentru că şi alte triburi bretone s-au alăturat lui Boudicca, unii din entuziasm iar alţii de frică pentru că temuta regină îi ucidea pe toţi care ezitau să i se alăture. Fiind depăşit numeric într-o proporţie zdrobitoare el a căzut într-o ambuscadă pe care şi-a făcut-o cu mîna lui reuşind să scape din masacrul ce a urmat doar el însoţit de cîţiva călăreţi. Suetonius Paulinus, dezinformat de acelaşi Decianus vinovat direct pentru răzmeriţă, se grăbeşte spre Londra dar îşi dă într-un tîrziu seama că nu poate face faţă armatei strînse de Boudicca şi face cale întoarsă fiind conştient că mulţi dintre locuitorii oraşului vor fi decimaţi. Tacitus relatează: ,,Boudicca nu s-a îngrijit deloc să ia prizonieri şi să-i vîndă sau să se înfrupte de pe urma traficului războiului, ci s-a pornit de zor către măcel, înălţînd spînzurători, punînd foc şi răstignind oameni pe cruce de parcă ar fi vrut să le întoarcă suferinţele îndurate de britoni şi totodată să împiedice răzbunarea romanilor“. Un alt istoric, Cassius Dio, îl completează: ,,Cei care fuseseră luaţi prizonieri de către britoni au fost supuşi tuturor chinurilor cunoscute. Cele mai rele şi mai bestiale atrocităţi comise de duşmani au fost cele ce le voi aminti în continuare. Ei le-au dezbrăcat pe cele mai nobile şi mai distinse femei şi le-au spînzurat, tăindu-le sînii şi legîndu-i la gura bietelor victime, ca pentru a da impresia că îi mănîncă; după aceea, au tras trupurile femeilor în ţepuşe ascuţite, lungi cît un stat de om. Toate acestea le-au făcut pentru a însoţi sacrificiile, banchetele şi comportamentul lor nebunesc, atît în locurile pe care ei le consideră sacre cît mai ales în crîngul zeiţei Andraste. Aceasta era la ei zeiţa Victoriei şi britonii i se închinau cu cea mai mare veneraţie“. Romanii însă au primit ceea ce au cules după ce au biciuit în public o regină bretonă şi i-au violat fiicele. Lodinium a fost ars pînă în temelii iar urmele acestui dezastru persistă şi astăzi la patru metri sub străzile Londrei de astăzi. Boudicca s-a dovedit un strateg excelent finanţîndu-şi răscoala cu argintul dobîndit de pe urma oraşelor prădate menţinînd totodată coeziunea uriaşei sale armate.
Cîinii de luptă, rasa Mastiff
Surse din epocă ne informează că bretonii foloseau în luptă şi cîini special antrenaţi din rasa mastiff-destinaţi vînătorii. Aceste animale, conform unor surse apocrife, erau antrenate nu numai pentru vînătoare ci şi să-şi însoţească stăpînii în luptă. Aceştia erau de statura unui St. Bernard modern dovedindu-se a fi nişte adversari destul de surprinzători. Vopsitul în albastru cu un preparat extras dintr-o plantă numită cardamă sau drobuşor îi făceau înspăimîntători la vedere. Această substanţă avea şi efecte antiseptice care împiedicau infectarea rănilor căpătate în luptă.
Distrugerea oraşului Verulamium
Oraşul Verulamium, actualul St. Albans, a împărtăşit soarta celorlalte oraşe prin care au trecut bretonii. În jur de 70.000 de romani şi susţinători ai lor au fost masacraţi într-un mod oribil. Incapabilul Decianus care şi-a găsit ulterior refugiul în Galia a produs un adevărat dezastru politic şi social. De acum încolo nu mai era cale de mijloc-Fiara romană a fost trezită: singura opţiune era alungarea definitivă a romanilor sau căderea din nou în jug.
Midlands
,,Priviţi în jurul vostru şi vedeţi cît de mulţi sînteţi. Luaţi aminte la spiritul nostru mîndru de luptători şi gîndiţi-vă la toate motivele de răzbunare pentru care am ridicat sabia. În locul ăsta trebuie să învingem sau să murim cu glorie. Nu există altă cale. Sînt femeie, dar vă jur că aşa am să fac. Voi, bărbaţii, n-aveţi decît să alegeţi dacă vreţi să trăiţi o viaţă de ocară şi să muriţi ca sclavi“ (Discursul lui Boudicca citat de Tacitus în ,,Anale“). Paulinus, ale cărui abilităţi militare erau mult mai dezvoltate decît cele ale Boudiccăi care nu era o luptătoare înnăscută ci mai degrabă o regină-preoteasă pe care orgoliul rănit o transformase în războinică, a reuşit să-i atragă pe bretoni pe un teren ales de el, undeva lîngă Midlands. El a devastat altarele britone din regiune pentru a o determina pe Boudicca să se îndrepte spre el. El şi-a postat trupele în vîrful unei coline ca avea în spate o pădure deasă dintr-un defileu cu pante abrupte care le proteja flancurile. Bretonii au pătruns pe cîmpul de luptă dezorganizaţi, fiecare ceată era adunată în jurul căpeteniilor locale sau al nobililor. Ei şi-au adus femeile şi copiii care şi-au postat căruţele în spatele liniilor de luptă, într-o linie uriaşă. Aceştia strigau sudălmii şi ocare împotriva romanilor care îi priveau tăcuţi de pe colină iar femeile îi încurajau din spate. Boudicca s-a rugat zeiţei Andraste şi a dat drumul unui iepure pe care-l ţinea sub mantie pentru a prevesti soarta bătăliei pentru că iepurii sălbatici aveau puternice conotaţii religioase. Boudicca şi-a subestimat de această dată adversarul pentru că nu mai avea de-a face cu forţe slab înarmate încropite în grabă sau civili care nu erau luptători de profesie. De această dată bretonii aveau în faţă războinici profesionişti şi veterani versaţi în tot felul de lupte care aveau multe campanii la activ. Boudicca îşi încuraja războinicii din carul de luptă avînd cu ea pe una dintre cele două fiice.
Descrierea luptei
Istoricul Cassius Dio a descris lupta astfel: ,,După care armatele s-au apropiat una de cealaltă, barbarii ţipînd şi chiuind şi intonînd cîntece ameninţătoare, romanii în tăcere şi deplină ordine, pînă au ajuns la distanţă de o aruncătură de suliţă de inamic. Atunci, pe cînd inamicul încă înainta, s-a dat semnalul şarjei romane. Legionarii s-au repezit înainte şi au lovit duşmanii cu atîta putere încît au zdrobit pe dată prima linie. Dar imensul număr al adversarilor a făcut ca romanii să fie înconjuraţi din toate părţile. Bătălia s-a încins pe tot cîmpul, deodată, căpătînd multe forme. Suliţaşii se luptau cu suliţaşii, cei cu armuri grele îi înfruntau pe cei asemeni lor, pe cînd cavaleria dădea piept cu călăreţii inamici. O altă provocare i-a opus pe arcaşii romani conducătorilor de care britoni. Barbarii îşi trimiteau carele spre romani, în dezordine, dar erau respinşi de acestea; uneori, britonii se apropiau de arcaşi şi-i puneau pe fugă, pe cînd alţi arcaşi îi hărţuiau cu săgeţile, de la distanţă“. Romanii şi-au lansat mai întîi suliţele lor grele numite ,,pila“ în prima fază şi i-au izbit pe bretonii dezorganizaţi înainte ca aceştia să-şi pregătească propria şarjă. Cohortele organizate în dispozitiv de luptă triunghiular i-au lovit cu putere pe bretoni iar legionarii înconjuraţi de o masă uriaşă de adversari nu s-au pierdut cu firea fiind soldaţi profesionişti ştiind că vor fi ajutaţi de cavaleria care a şarjat rupînd rîndurile inamicului. Cum nici o armată celtică nu era obişnuită să lupte în retragere cei care dădeau înapoi s-au izbit de zidul căruţelor cu care şi-au adus familiile pe cîmpul de luptă. Într-o altă ordine de idei aceştia aveau nevoie de un spaţiu de cel puţin un metru pentru a-şi putea folosi suliţele lor lungi sau sabia lor lungă şi lată ori romanii erau obişnuiţi să lupte în formaţii strînse iar săbiile lor scurte confecţionate special pentru a înjunghia de aproape şi nu ridicate cu avînt au făcut ravagii. Înainte de apusul soarelui 80.000 de bretoni zăceau pe cîmpul de luptă. Romanii au suferit pierderi infime: doar 400 de legionari.
Sfîrşit de capitol
Deşi Boudicca a reuşit să se salveze şi să scape teafără de pe cîmpul de luptă miile de oameni masacraţi la Camulodunum, Londinium şi Verulamium, mulţi dintre aceştia civili nevinovaţi îi pecetluiseră destinul. Oricum ea nu s-ar fi predat nici măcar dacă i s-ar fi cerut. Ea s-a retras la vechea reşedinţă şi a sorbit din cupa de otravă precum alt mare general al antichităţii-Hannibal. Nu se ştie sigur soarta celor două fiice ale sale dar se pare că a fost identică. Cassius Dio menţionează că i s-au făcut funeralii impresionante de către bretoni. O legendă povesteşte că osemintele reginei care a băgat spaima în romani se află undeva sub staţia de metrou londoneză King’s Cross dar acest lucru nu are nicio bază istorică. În urma acestui episod autorităţile romane au pus în practică o politică pacifistă foarte înţeleaptă reflectînd îndelung la greşelile şi imprudenţele comise în trecut. Boudicca, regina icenilor, a devenit eroină naţională iar o statuie de-a sa în carul de luptă străjuieşte peste Tamisa, în Londra. Oraşul pe care l-a ars din temelii îi aduce acum recunoştinţă.
Irodiada-incestuoasa perfidă
Pe cînd Irod tetrarhul, unul din fiii lui Irod cel Mare, numit şi Antipa, se plimba împreună cu noua sa achiziţie-soţia fratelui său Filip, un om îmbrăcat în haine confecţionate din păr de cămilă care purta barbă semănînd izbitor cu profeţii tradiţionali ai vechilor iudei ţîşneşte din mulţime şi strigă: ,,Nu-ţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău“. Era Ioan Botezătorul despre care istoricul Josephus spunea că era unul dintre drepţii poporului evreu, considerat de către lumea creştină drept ultimul profet al Vechiului Legămînt. Irodiada simte fiori reci pe spate şi se cutremură. Revolta este gata să se işte iar cei doi se grăbesc însoţiţi de gărzi. La insistenţele Irodiadei, Ioan este prins şi închis în fortăreaţa Machaerus dar se temea să-l ucidă din cauza unei iminente revolte în rîndul poporului. Irod Antipa a moştenit provinciile Galileea şi Pereea de la tatăl său, Irod cel Mare. Irodiada este cunoscută în istorie drept o incestuoasă notorie şi a rămas celebră pentru asasinarea lui Ioan Botezătorul, episod în care a avut o mare înrîurire. Ea a fost fiica lui Aristobul, un alt fiu de-al lui Irod cel Mare conceput cu Mariamne. Ea s-a căsătorit mai întîi cu unul dintre unchii ei, Irod Filip ( N.R- a nu fi confundat cu Filip Tetrarhul ), un alt fiu al lui Irod cel Mare rezultat în urma legăturii cu o altă Mariamne. Îl părăseşte pe Irod Filip şi fuge în braţele altui unchi de-al ei Irod Antipa. De la primul soţ are o fiică care se căsătoreşte cu FilipTetrarhul unchiul ei. Deşi a avut o lungă tradiţie teocratică, poporul evreu va cunoaşte o perioadă de decădere morală după cucerirea romană, mai ales în sînul păturii nobiliare care a luat modelul roman de viaţă. Cartea Sfîntă relatează amănunţit scena asasinării lui Ioan Botezătorul. ,,…Că Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat neprihănit şi sfînt, şi-l păstra. Şi cînd îl asculta sta mult pe gînduri şi era bucuros să-l asculte. Ci se ivi o zi cu bun prilej, cînd Irod, de ziua sa de naştere, făcu ospăţ boierilor săi şi căpitanilor săi şi celor dintîi din Galileia. Atunci fiica Irodiadei intrînd şi jucînd plăcu lui Irod şi celor ce şedeau cu el la masă. Iar împăratul zise fetei: Cere de la mine orice voieşti şi îţi voi da…Fata a ieşit şi a întrebat pe mama ei: Ce să cer? Iar Irodiada i-a zis: Capul lui Ioan Botezătorul. Atunci intrînd cu degrabă la împăratul i-a cerut şi i-a zis: Voiesc ca numaidecît să-mi dai, în tipsie, capul lui Ioan Botezătorul…Şi trimiţînd în acel ceas pe paznicul temniţei, împăratul porunci a-i aduce capul lui Ioan Botezătorul. Şi ducîndu-se, a tăiat capul lui Ioan, în temniţă, l-a adus în tipsie şi l-a dat fetei, iar fata l-a dat mamei sale“ (Marcu 6, 20-28) Fiica Irodiadei, o altă curviştină de palat, se numea Salomeea. Într-adevăr Irodiada a avut o fiică de la primul ei soţ Irod Filip care se numea Salome dar istoricii nu au căzut în unanimitate de acord dacă este aceeaşi cu Salomeea descrisă de Evanghelistul Marcu care a dansat lasciv în faţa oaspeţilor lui Antipa. O tradiţie creştină spune că această Salome care a dansat la petrecerea lui Irod a fost înghiţită de vie de pămînt. Irod Antipa cade în dizgraţia Romei şi este exilat în anul 39 d.Hr. Irodiada îl urmează în exil refuzînd favoarea împăratului Gaius (Caligula)
Messalina-geniul cel rău al împăratului Claudius
Împăratul Claudius (41-54 d.Hr.) a completat galeria cesarilor senili care s-au succedat la conducerea Imperiului. Avea peste cincizeci de ani cînd a devenit împărat fără a fi participat pînă atunci la viaţa publică. El suferea de o infirmitate congenitală din pricina căreia avea mari defecte de mers, vorbire şi gîndire. ,,În opinia lui Augustus şi Tiberius, aceste defecte îl descalificau pentru viaţa politică, aşa că l-au lăsat să-şi petreacă timpul ca anticar şi diletant literar. Caligula l-a scos din bibliotecă, dar numai pentru a face din el un bufon al curţii. După ce a devenit împărat, răţuşca cea urîtă a familiei lui Augustus s-a străduit să recupereze timpul pierdut printr-un devotament neobosit faţă de îndatoririle sale. În plus, a venit cu o serie întreagă de idei noi, de parcă studiile sale literare i-ar fi purtat imaginaţia dincolo de orizontul oarecum limitat de gîndire al primilor doi împăraţi; punctul său de vedere mult mai generos în privinţa acordării cetăţeniei şi asupra Imperiului îl aseamănă mai degrabă cu Iulius Caesar. Studiile sale de istorie, la care se spune că l-ar fi încurajat din tinereţe Livius, erau ample; a scris douăzeci de cărţi despre istoria etruscilor şi opt despre cea a cartaginezilor (ambele în greacă), patruzeci şi una despre Augustus (pe care l-a admirat foarte mult şi care i-a apreciat inteligenţa), o lucrare în apărarea lui Cicero şi opt cărţi autobiografice. Şi-a dat seama că multe dintre realizările Romei se datorează capacităţii acesteia de a promova schimbarea şi reforma fără să sacrifice tradiţiile esenţiale şi era mîndru de trecutul ţării sale. A vrut să fie un bun conducător şi în multe privinţe şi-a îndeplinit dorinţa. Însă pînă la urmă Natura perfidă a sufocat bunele intenţii ale împăratului. La un moment dat mintea i-a luat-o razna pur sau pur şi simplu a încetat să mai funcţioneze; judecăţile lui sfîrşeau cel mai adesea prin decizii stranii sau amînări“ (M. Carry, H.H. Scullard, Istoria Romei pînă la domnia lui Constantin ) Pe fondul handicapului care îl făcea să ia decizii eronate Claudius intră sub influenţa Valeriei Messalina, cea de-a treia soţie a sa dar care nu purta titlul de Augusta. Influenţa ei nefastă îl face să ia decizii greşite în administraţie şi să facă gafe mari. Plus de alta Messalina îl convinge prin senzualitatea sa pe Claudius să se înconjoare de liberţi selectaţi dintre amanţii ei fiind cunoscută drept o mare nimfomană a antichităţii. Liberţii constituiau în Roma antică o clasă de parveniţi care proveneau din rîndul sclavilor eliberaţi şi ajungeau să deţină funcţii în administraţia romană, un fel de ciocoi antici. Un exemplu elocvent îl constituie Narcissus care a ajuns să deţină funcţia de ,,praepositus ab epistulis“ adică secretar şef. Din mariajul cu Messalina Claudius a avut o fiică pe nume Octavia şi un fiu Tiberius Claudius supranumit Britannicus în urma victoriilor repurtate în Britannia. Iată cum o descrie pe Messalina istoricul roman Dio Cassius: ,,trăia în desfrîu şi silea şi pe celelalte femei să se prostitueze. Pe unele le obliga să se supună la actul sexual chiar în palat, în prezenţa şi sub ochii bărbaţilor lor. Pe acestea, care acceptau aşa ceva, le iubea şi le favoriza iar pe bărbaţii lor îi atrăgea de partea ei prin tot felul de cinstiri şi funcţii înalte. Alte familii, în schimb, care nu se înjoseau cu asemenea murdării, erau ţinta urii ei, dacă nu şi victime“ Cu alte cuvinte Messalina cea iubăreaţă a reuşit să transforme cu acordul tacit al nătîngului împărat palatul imperial într-un bordel în toată regula. E drept că multă vreme hobbyu-rile Messalinei au fost ascunse de Claudius, aceasta îl manipula după cum dorea şi îşi trimitea în repetate rînduri sclavele să facă amor cu el. ,,Plătea, aşadar, tăcerea sau îi pedepsea pe toţi cei care vroiau să-i denunţe desfrîul“ mai relata Dio Cassius care îl menţionează pe un anume Mnester printre amanţii fideli ai Messalinei. Acesta la început refuză avansurile împărătesei nimfomane dar în cele din urmă se lasă convins chiar de Claudius care îi porunceşte să-i dea ascultare întru totul ,,minunatei“ sale soţii. Documentele vremii citează numele victimelor care se opuneau împărătesei sau îi stîrneau invidia prin bogăţia şi statutul lor. Cel mai ieftin a scăpat filosoful Seneca care s-a ales doar cu un exil în insula Corsica. Unii dintre politicienii romani se foloseau deseori de ea pentru a-l determina pe împărat să-i lichideze fizic pe adversarii politici. Dornică în permanenţă de averi şi bani, ea nu era interesată de problemele statului decît în măsura în care obţinea profituri materiale. După asasinarea lui Polybius, unul dintre oamenii devotaţi împăratului, ceilalţi liberţi încep să se teamă pentru viaţa lor. Ura acestora şi o iubire nefastă îi grăbesc sfîrşitul. Un alt istoric de marcă al Romei antice descrie sfîrşitul Valeriei Messalina într-una din operele sale ,,Anale“ Treisprezece capitole din această operă sînt dedicate ultimelor zile din viaţa Messalinei. Tacitus descrie aici că împărăteasa a fost distrusă de o iubire ,,vecină cu nebunia“ ce o nutrea tînărului aristocrat Caius Sillius, desemnat consul la insistenţele ei. Se pare că acest Caius Sillius aspira şi la tronul Romei. Amanţii profită de plecarea lui Claudius la Ostia, Messalina invocă o stare proastă a sănătăţii pentru a nu face deplasarea cu Claudius. Invocînd separarea unilaterală invocată de dreptul roman aceştia se căsătoresc. Istoricul Suetonius scrie că însuşi Claudius a semnat actul de dotă la căsătoria Messalinei cu iubitul ei crezînd în senilitatea sa asigurarea pe care aceştia i-o dau ,,că este o simulare, ca să îndepărteze un pericol ce-l ameninţa şi pe care îl prevesteau prin unele semne“ Libertul Narcissus îl avertizează pe împărat să nu mai ia lucrurile importante în joacă pentru că în caz contrar noul bărbat al Messalinei va pune mîna pe Roma. Narcissus ia hotărîrea să rezolve lucrurile singur fără a mai aştepta ordinele împăratului nevolnic. Pe cînd însurăţeii se bucurau de plăcerile nunţii Narcissus le ordonă centurionilor să-i ucidă pe toţi amanţii Messalinei. Capul lui Caius Sillius cade pe cînd acesta se bucura de plăcerile nunţii, mai ales de vin. Messalina doreşte o întrevedere cu împăratul dar este oprită din ordinul lui Narcissus fiind nevoită să se refugieze la mama sa. Tacitus consemnează: ,,chiar dragostea înflăcărată ce o avea pentru Messalina şi-a înăbuşit-o, nu atît din cauza ruşinii publice cît de teamă ca nu cumva iubitul ei Sillius să-i ia tronul. Atunci, fugind la tabere în mod ruşinos şi tremurînd de frică, întreba tot timpul dacă mai este împărat sau nu“ După căderea complotului Claudius porunceşte să-i fie adusă Messalina dar Narcissus împiedică acest lucru fiind convins că dacă aceasta va ajunge la el în mod sigur va cădea iarăşi în mrejele ei iar acesta ar fi însemnat sfîrşitul lui. El îşi va trimite urgent centurionii să o ucidă chiar în locul în care s-a refugiat. Tacitus relatează despre starea de spirit a împăratului care ,,nu dădu semne de ură, de bucurie, de mînie, de tristeţe într-un cuvînt de nici un simţămînt omenesc, nici atunci cînd vedea veselia acuzatorilor, nici atunci cînd privea jalea copiilor săi“. Sfîrşitul Messalinei consemnează şi un episod comic: împăratul după ce s-a aşezat la masă întreabă dacă nu vine şi împărăteasa, semn distinct al amneziei sale care se acutiza mereu în timp.
Lucreţia cea nefericită
Zvăpăiata ,,Renaşterii“, ,,Văduva Neagră“ cum mai este descrisă în istorie, Lucreţia Borgia a fascinat atît literatura cît şi arta care i-au făcut un chip demonic folosindu-se de legendele ce au acoperit lacunele şi datele istorice care se contraziceau pe alocuri. Ea se trăgea din clanul Borgia cu rădăcini în Spania secolului XIV răspîndindu-se în secolele XV şi XVI în Italia, Spania şi Franţa. Lucreţia s-a născut la data de 18 aprilie 1480 în urma legăturii nelegitime a cardinalului Rodrigo Borgia cu Vannozza de Cattanei, o italiancă. Chiar superiorul său Papa Pius al II-lea i-a reproşat oficial într-o scrisoare viaţa de libertinaj pe care Rodrigo nu se ostenea să o ascundă. Vannozza i-a încîntat viaţa cardinalului Borgia cu patru copii, unul mai frumos ca celălalt: Juan, Cesare, Jofre şi Lucreţia. Însă acesta a mai avut încă trei copii cu femei necunoscute. ,,Va continua şi ca papă să aibă această comportare aflată sub semnul plăcerilor, astfel încît i s-au mai născut doi copii, ultimul către sfîrşitul pontificatului, dacă nu chiar şi după moartea sa. Amanta sa oficială ca papă a fost soţia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau ,,concubina papae“ sau, în batjocură, ,,soţia lui Cristos“ ( Claudio Rendina, Papii, istorie şi secrete ) Un tablou al celebrului pictor Titian care este expus la Galeria Borghese din Roma oferă un fundal alegoric ce o reprezintă pe Lucreţia stînd pe marginea unui mic bazin iar de cealaltă parte, pe o altă margine, pe zeiţa Venus în nud. Între ele este aşezat un cupidon tare drăgălaş. În ochii lui Titian Lucreţia întruchipează dragostea sacră iar Venus pe cea profană. Deşi cunoscută pentru escapadele sale amoroase nu există nici o bază solidă că ar fi avut relaţii de incest cu membrii familiei ei. ,,Lucrezia, imortalizată în romanele foileton, a fost în realitate mai bună decît se spune în general: de exemplu, nu au fost dovedite presupusele sale raporturi incestuoase cu tatăl şi cu fratele ei, Cesare. S-a căsătorit de trei ori; prima căsătorie, cu contele Giovanni Sforza, senior de Pesaro şi rudă cu cardinalul Ascanio Sforza, a fost, într-un fel, una dintre nenumăratele dovezi de recunoştinţă din partea acestuia din urmă faţă de Rodrigo Borgia pentru alegerea pontificală. Celebrată cu mare fast în Vatican şi binecuvîntată de tatăl-papă, conform obiceiurilor instaurate de-acum de Inocentiu al VIII-lea, a fost declarată nulă pentru că ,,nu fusese consumată“ timp de cîteva luni. Aşa încît, Lucrezia a putut, din motive politice, dar cu rezultate benefice de această dată, să-l ia de bărbat, în 1498, pe principele Alfonso di Bisceglie, fiu natural al lui Alfons al II-lea de Napoli; şi Lucrezia a rămas văduvă după doi ani pentru că soţul ei, tot din motive politice, a fost ucis de către fratele său, cesare. A treia căsătorie, tot cu substrat politic, cu Alfonso d Este, moştenitor al ducatului Ferrara, oficiată din procură, la 30 decembrie 1501, şi sărbătorită cu adevărate bacanale care au durat pînă la Bobotează, o va purta departe de Roma, şi Lucrezia va trăi ca ducesă pînă la moartea sa, în 1519. Nu trebuie uitat că, de cel puţin două ori, tatăl, trebuind să lipsească din Roma, îi încredinţase guvernarea oraşului, înnobilînd-o astfel ca vicepapă, sau ca o adevărată ,,papesă“ ( Claudio Rendina, Papii, idem. ) În timpul procesului de divorţ Lucreţia s-a retras sau mai bine zis a fost ,,retrasă“ la o mănăstire din apropierea Romei. Ţinea legătura cu tatăl său doar prin mesajele aduse de un călugăr care se numea Perotto. În mod subit ea a rămas însărcinată. Deşi era cu burta la gură Lucreţia a participat la o ceremonie în care judecătorii Vaticanului atestau că este ,,intactă“, adică virgină, încheindu-se astfel divorţul cu primul soţ. Călugărul Perotto a fost înjunghiat de către Cesare Borgia dar a scăpat cu viaţă. Ulterior cadavrul său a fost pescuit din apele Tibrului, oficial el a căzut accidental în fluviu şi s-a înecat. Lîngă trupul său neînsufleţit a fost găsit şi corpul menajerei Lucreţia, suspectată că a facilitat întîlnirile celor doi. Copilului născut în secret i s-a dat numele de Giovanni dar şi-a dus viaţa în anonimat. El nu a primit nici un fel de titlu nobiliar lucrînd doar ca simplu funcţionar al Vaticanului. Din mariajul cu contele Sforza a rezultat încă un copil pe nume Rodrigo iar din căsătoria cu ultimul soţ ea a avut patru copii. Moartea fratelui ei Cesare în urma unei bătălii îi provoacă Lucreţiei o mare durere. În ciuda protestelor soţului ea îi aduce la Ferrara pe cei doi copii avuţi din relaţiile anterioare şi îi integrează în familie. Moartea fiului ei Rodrigo la o vîrstă fragedă de 13 ani survenită în anul 1512 o devastează complet. Ea îşi găseşte liniştea doar după ce se refugiază pentru o perioadă de timp într-o mănăstire. Se înapoiază acasă dar moare la scurt timp după naşterea celui de-al cincelea copil fiind lovită de o boală necruţătoare pentru acea vreme. Deşi Lucreţia a asistat tacit la crimele fraţilor săi ea nu poate fi învinuită pentru aceste lucruri fiind mai degrabă o victimă a conjuncturilor şi a maşinaţiunilor politice ale familiei sale. Totuşi ea şi-a iubit enorm fraţii şi mai ales pe tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea care deşi a avut o viaţă personală agitată şi plină de slăbiciuni a fost foarte ferm în privinţa dogmelor Bisericii pe care a slujit-o. La moartea sa, Lucreţia nu împlinise 39 de ani. (Ştefan Botoran)
