Unirea Transilvaniei cu România

După realizarea dualismului austro-ungar (1867) şi includerea Transilvaniei în Ungaria, lupta românilor  pentru autonomie şi apoi pentru unire cu România s-a intensificat. Memorandumul adresat  împăratului în anul 1892, procesul memorandiştilor, detenţia fruntaşilor luptei naţionale au adus problema Transilvaniei şi în atenţia  opiniei politice şi publice europene.  România de la regele Carol I la studenţii care au manifestat  în stradă i-a sprijinit pe fraţii de peste munţi.  De inflexibilitatea guvernului de la Budapesta faţă de revendicările românilor a radicalizat programul fruntaşilor Partidului Naţional Român din Transilvania care a exprimat cu hotărâre obiectivele unirii cu România. În contextul istoric din toamna anului 1918,  unirea de la 1 Decembrie are o serie de trăsături specifice: armata română nu a fost prezentă la Alba Iulia şi ca urmare hotărârea de unire nu poate fi suspectată de o presiune externă;  solidaritatea naţională a funcţionat la cel mai înalt nivel prin înţelegerea între liderii Partidului Naţional Român şi cei ai Partidului Social Democrat; alegerea celor 1228 de delegaţi printr-o procedură democratică, credenţionalele depuse la Alba Iulia conferă actului istoric de la 1 Decembrie un caracter plebiscitar; prevederile Rezoluţiei de unire demonstrează  maturitatea şi europenismul  elitei politice româneşti, care  a hotărât unirea cu România  cu gândul unei convieţuiri paşnice  cu minorităţile, care până în clipa unirii  aparţinuseră  prin etnie  opresarului de la Viena şi Budapesta.

Cronologia faptelor dovedeşte  profunda dorinţă de unire a românilor, de la elite până la locuitorii munţilor, moţi, oseni, bănăţeni şi mulţi alţii.  În condiţiile războiului s-au desfăşurat numeroase acţiuni pentru unire ale românilor aflaţi  în lumea liberă. În aprilie 1918 s-a constituit la Paris, Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina sub  preşedenţia lui Traian Vuia. În iunie 1918 s-a format în Italia Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, condus de Simion Mândrescu. În aceeaşi lună, la Washington s-a înfiinţat Liga Naţională Română condusă de Vasile Stoica. Desfăşurarea  accelerată a evenimentelor de pe fronturi, acţiunile popoarelor din Imperiul Austro-Ungar s-au răsfrânt şi asupra românilor.

• Conferinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, o declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotări soarta în urma unei adunări naţionale. Ideea a fost reluată în discursul lui Alexandru Vaida-Voievod  din parlamentul de la Budapesta, în ziua de 5/18 octombrie 1918.
• La 18/31 octombrie 1918 s-a format la Budapesta Consiliul Naţional Român Central (numit apoi Sfatul Naţional),compus din şase reprezentanţi ai PNR şi şase ai PSD, condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad. A avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române  pe întreg teritoriul Ardealului.
• La 7/20 noiembrie 1918, Marele Sfat Naţional a lansat  convocarea pentru Adunarea Naţională de la Alba Iulia în ziua de duminică 18 noiembrie/1 decembrie 1918. Alegerea delegaţilor s-a realizat în adunări  populare, fiind aleşi reprezentanţi ai  tuturor categoriilor sociale- învăţători, preoţi, ţărani, avocaţi, studenţi, militari şi alţii, care urmau să prezinte adeziunea  la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi,  a unor organizaţii politice,  societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale, etc.
• La Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decebrie 1918, cei 1228 de delagaţi/deputaţi de drept sau aleşi, au hotărât unirea cu România. Rezoluţia de Unire prezentată de Vasile Goldiş a fost votată în unanimitate. Hotărârea de unire cu România a fost primită cu mare  entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărât unirea, participarea masivă a populaţiei de pe întreg teritoriul unit cu România conferă o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918, care nu trebuie  exagerată, dar nici ignorată. De altfel, rezoluţia de unire este o sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea  condiţionată şi cea necondiţionată. Menţionăm câteva prevederi:
• I,, Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunate  prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de  18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de  dânşii cu România. Adunarea naţională  proclamă  îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureş, Tisa, Dunăre.
• II.Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie  provizorie până la  întrunirea Constituantei aleasă pe baza  votului universal”.

O delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Alexandru Vaida-Voievod, Miron Cristea, Iuliu Hossu s-a deplasat la Bucureşti pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului Actul Unirii. Printr-un Decret-Lege, publicat în Monitorul Oficial din 13/26 decembrie 1919,  se consfinţeşte actul istoric de la Alba Iulia. ,,Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt şi rămân  de-a pururea unite cu Regatul României”. România a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), fiind inclusă în categoria statelor cu  interese limitate. Delegaţia română condusă de prim-ministrul I.I.C. Brătianu, apoi, după demisia  guvernului liberal şi alegerile din noiembrie 1919, de Alexandru Vaida-Voievod,  s-a confruntat cu mari dificultăţi în aplicarea  independenţei şi suveranităţii  ţării, recunoaşterea  contribuţiei la război, a uriaşelor pierderi umane şi materiale, aplicarea prevederilor tratatului cu Antanta din august 1916. Tratativele pentru Trataul cu Ungaria au fost foarte dificile, ţară care nu accepta hotărârea de la Alba Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţelor. România a fost obligată să facă o serie de concesii importante, graniţa româno-ungară fiind mult mai la est faţă de cea fixată în tratatul cu Antanta. De asemenea, a fost obligată să accepte împărţirea Banatului cu Serbia. La 4 iunie 1920 delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi N. Titulescu,  semnează la Trianon tratatul cu Ungaria prin care era recunoscută Unirea de la Alba Iulia. Soarta Basarabiei a fost şi de această dată vitregă. Lipsa unei delegaţii a Rusiei la conferinţă a amânat sine die poziţia acestei mari puteri faţă de noua realitate istorică. La 29 octombrie 1920 s-a semnat la Paris un tratat de către Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi România prin care cele patru mari puteri recunoşteau unirea Basarabiei cu România. Japonia l-a presiunile Rusiei nu l-a ratificat. Tratatele de pace din anii 1919, 1920 au o mare importanţă pentru români. Marile puteri recunoşteau hotărârile deunire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia precum şi contribuţia şi ertfele României pentru victoria Anantei în Primul Război Mondial. (Col (r) Serendac Gheorghe, preşedintele filiala PRM Făgăraş)