1 Decembrie 1918-1 Decembrie 2018
După realizarea dualismului austro-ungar (1807) şi includerea Transilvaniei în Ungaria, lupta românilor pentru autonomie şi, apoi, pentru unire cu România s-a intensificat. Memorandumul adresat împăratului în anul 1892, procesul memorandiştilor, absenţa fruntaşilor luptei naţionale au adus problema Transilvaniei în atenţia opiniei politice şi publice europene. România, de la regele Carol I la studenţii care au manifestat în stradă, i-a spriijinit pe fraţii de peste munte. Inflexibilitatea guvernului de la Budapesta faţă de revendicările românilor a radicalizat programul fruntaşilor Partidului Naţional Român din Transilvania care au exprimat cu hotărîre motivul unirii cu România. În contextul istoric din toamna anului 1918, unirea de la 1 Decembrie are o serie de trăsături specifice: armata română n-a fost prezentă la Alba Iulia şi, ca urmare, hotărîrea de unire nu putea fi suspectată de o presiune externă; solidaritatea naţională a funcţionat la cel mai înalt nivel, prin înţelegerea între liderii Partidului Naţional şi cei ai Partidului Social Democrat; alegerea celor 1228 de delegaţi printr-o procedură democratică conferă actului istoric de la 1 Decembrie un caracter plebiscitar; prevederile rezoluţiei de unire demonstrează maturitatea şi europenismul elitei politice româneşti, care a hotărît unirea cu România cu gîndul unei convieţuiri paşnice cu minorităţile, care pînă în clipa unirii aparţinuseră prin etnie agresorului de la Viena sau Budapesta. Cronologia faptelor dovedeşte profunda dorinţă de unire a românilor de la elite pînă la locuitorii munţilor, moţi, oşeni, bănăţeni şi mulţi alţii. În condiţiile războiului s-au desfăşurat numeroase acţiuni pentru unire ale românilor aflaţi în ,,lumea liberă”. În aprilie 1918 s-a constituit la Paris, Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina sub preşedenţia lui Traian Vuia. În iunie 1918 s-a format în Italia, Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, condus de Simion Mândrescu. În aceeaşi lună la Washington s-a înfiinţat Liga Naţională Română condusă de V. Stoica. Desfăşurarea accelerată a evenimentelor de pe fronturi, acţiunile popoarelor din Imperiul Austro-Ungar s-au răsfrînt şi asupra românilor. Conferinţa Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român a adoptat la Oradea (29 septembrie/12 octombrie) o declaraţie prin care se exprima dorinţa naţiunii române din Ungaria şi Ardeal de a-şi hotărî soarta în urma unei adunări naţionale. Ideea a fost reluată în discursul lui Al. Vaida-Voievod din Parlamentul de la Budapesta în ziua de 5/18 octombrie 1918. La 19/31 octombrie s-a format la Budapesta, Consiliul Naţional Român Central (numit apoi şi Sfatul Naţional) compus din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social Democrat condus de Ştefan Cicio-Pop. La începutul lunii noiembrie, CNRC şi-a mutat sediul la Arad. A avut loc un amplu proces de înfiinţare a consiliilor (sfaturilor) naţionale române pe întreg teritoriul Transilvaniei. La 7/20 noiembrie, Marele Sfat Naţional a lansat convocarea pentru Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în ziua de duminică, 19 noiembrie/1 decembrie 1918. Alegerea delegaţiilor s-a realizat în adunări populare, fiind aleşi reprezentanţi ai tuturor categoriilor sociale: învăţători, preoţi, ţărani, avocaţi, studenţi, militari şi alţii care urmau să prezinte adeziunea la unirea cu România a locuitorilor din mii de localităţi, a unor organizaţii politice, societăţi şi instituţii bisericeşti, culturale, profesionale, etc. La Alba Iulia, în ziua de 19 noiembrie/1 decembrie 1918, cei 1228 de delegaţi/deputaţi, de dreept sau aleşi, au hotărîr Unirea cu România. Rezoluţia de Unire prezentată de Vasile Goldiş a fost votată în unanimitate. Hotărîrea de Unire cu România a fost primită cu mare entuziasm de cei peste 100.000 de români prezenţi la Alba Iulia. Maniera democratică în care s-a hotărît Unirea, participarea masivă a poporului de pe întreg teritoriul unit cu România conferă o notă de specificitate istoriei românilor în anul 1918, care nu trebuie exagerată, dar nici ignorată. De altfel, Rezoluţia de Unire este o sinteză între programul naţional şi cel social, între unirea necondiţionată şi cea condiţionată.
Menţionez cîteva prevederi:
,,1.Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918 decretează Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dînşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între rîurile Mureş, Tisa şi Dunăre. 2.Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie pînă la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal”. O delegaţie în frunte cu Vasile Goldiş, Al. Vaida-Voievod, Miron Cristea şi Iuliu Hossu s-a deplasat la Bucureşti pentru a prezenta regelui Ferdinand şi guvernului Actul Unirii. Printr-un decret lege, publicat în Monitorul oficial din 13/26 decembrie 1918, se consfiinţea actul istoric de la Alba Iulia: ,,Ţinuturile cuprinse în hotărîrea Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sînt şi rămîn de-a pururea unite cu Regatul României.” România a participat la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) fiind inclusă în categoria statelor cu interese limitate. Delegaţia română condusă de prim ministrul I.I.C. Brătianu, apoi, după demisia guvernului liberal şi alegerile din noiembrie 1919, de Al. Vaida-Voievod, s-a confruntat cu mari deficultăţi în apărarea independenţei şi suveranităţii ţării, recunoaşterea contribuţiei la război, a uriaşelorpierderi umane şi materiale, aplicarea prevederilor tratatului cu Antanta din august 1916. După îndelungi tratative, la 10 decembrie 1919, Al Vaida-Voievod a semnat la Saint- Germain-En- Laye tratatul cu Sustria prin care se recunoştea unirea Bucovinei cu României. La fel de dificile au fost negocierile pentru tratatul cu Ungaria, ţară care nu a acceptat hotărîrea de la Alba Iulia şi nici concluziile experţilor internaţionali privind fixarea graniţelor. România a fost obligată să facă o serie de concesii importante, graniţa româno-ungară fiind stabilită mult mai la est faţă de cea prevăzută în tratatul cu Antanta. De asemenea, România a fost obligată să accepte împărţirea Banatului cu Serbia. La 4 iunie 1920, delegaţii României, dr. I. Cantacuzino şi Nicolae Pitulescu, semnau la Trianon trataul cu Ungaria prin care era recunoscută unirea de la Alba Iulia. Soarta Basarabiei a fost, şi de această dată, vitregă. Lipsa unei delegaţii a Rusiei la conferinţă a amînat sine die acordul acestei mari puteri faţă de marea realitate istorică. La 29 octombrie 1920 s-a semnat la Paris un tratat de către Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi România, prin care cele patru mari puteri recunoşteau Unirea Basarabiei cu România. Japonia, la presiunea Rusiei, nu l-a ratificat. Tratatele de pace din anii 1919, 1920 au o uriaşă importanţă pentru români. Marile puteri recunoşteau hotărîrile de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, precum şi contribuţia şi jertfele României pentru victoria Antantei în Primul Război Mondial. (Col (r) Gheorghe Serendac, preşedinte PRM Făgăraş)
